Fie ca suntem frumosi
penibili
sau rupti de realitate
irelevant
malaxoarele istoriei
ne vor sterge urmele
astfel incat
in mileniul urmator
nimeni nu va mai avea curiozitatea
sa stie cum aratau coropisnitele
potarnichile
sau mistretii.
Cat despre noi oamenii
plesnind de organica noastra ingamfare
si rumegand pe furis
binefacerile necuvenite
nici Dumnezeu nu-si va mai aminti
desi el a trait intens
cateva milenii
iluzia ca nu va fi singur in univers
invatandu-ne
sa amusinam parfumul eternitatii
de pe falezele nesigure ale clipelor
mereu curgatoare
in oceanul fara margini
al uitarii.
Cuvintele se uita la mine obosite.
Speranta lor
de a pastra doar amintirile
in care si-au facut cuib privighetorile
nu a fost implinita.
De multe ori
am avut senzatia
ca voi fi auzit de Dumnezeu
vorbind universului.
Stiam ca inaintea mea
destui curiosi s-au ratacit
prin zavoaiele clipelor nepieritoare.
Am ascultat cu urechea ciulita
la armoniile inserarii
si n-am gasit
nici un cuvant pe masura frumusetii lor.
Am inceput sa cred
ca voi muri
parasit de curajul
de a separa zgomotul inutil
de reverberarile nebanuite ale cuvintelor.
Aoleu si vai de noi,
zboara timpul
si pe dealuri
nu mai creste colilia
sau vreun brusture de soi.
Tare-as vrea sa dau
o clipa
vesnicia inapoi.
Sa ma vad pe creasta zarii
agatat de plansul vostru
cei plecati in alta lume
fara lacrimi si noroi.
Ne mintim
din zori de ziua
pana cand ajunge noaptea
sa ne caute prin casa
urmele din doi in doi.
Fost-am veseli
si cu mintea
rasfirata
sau valvoi.
Fost-am lorzi peste zavoaie
printre mierle,
turturele,
alte lumi si pitigoi.
Aoleu si vai de noi.
Nu avem decat un soare
dar avem prea multe ganduri
ne sfadim ca niste vrabii
care-au dat din intamplare
peste-o groapa de gunoi.
Unii zic ca albu-i negru
si ca ceapa,
in esenta,
este tot un usturoi.
Ei,
oprira caru-n panta,
si porni taifas vioi.
Doar o vorba v-as mai spune:
Vai de ei, sarmanii boi!
… Am un coleg, mai bogat în ani decât mine, care mi-a citit toate cărţile. Nici măcar cei care sunt în cercul restrâns al familiei nu au avut această disponibilitate excepţională. Acest coleg vine din altă lume. O lume care a devenit simplă amintire. Lumea inocenţilor.
Întâlnirea cu acest coleg care nu şi-a pierdut inocenţa a fost adierea de care sufletul meu a avut nevoie pentru a întoarce uneori spatele viitorului. Am început să cred că prezentul nu este altceva decât locul în care încercăm să înţelegem de unde venim.
Nu este simplu să răspundem la întrebarea “de unde venim”. Amănuntele se năpustesc necontenit asupra simţurilor. Uneori ne urcăm pe creasta unui munte pentru a descoperi cum se vede lumea de dincolo de orizont. Bogăţia infinită pe care ne-o pun la dispoziţie simţurile periferice îşi schimbă mereu înfăţişarea. Noi înşine ne schimbăm înfăţişarea rătăcind pe uliţele întortochiate ale timpului. Cercetarea înfrigurată a amănuntelor este joacă de copil. Dibuirea frânturilor de veşnicie, urmărind cu ochii minţii larg deschişi spectacolul viu al simţurilor, este o îndeletnicire pentru inocenţii incurabili. Dacă aceşti inocenţi sunt şi scriitori, atunci Creatorul nu mai are motive să se plângă de singurătate. Povestea amărăciunilor sau a bucuriilor de moment ale omului rămâne în seama inocenţilor care au deprins spovedania absolută în faţa cuvintelor.
De la cuvântul absolut până la urechea Creatorului nu mai există nici spaţiu nici timp. Există doar teama inocenţilor că nu vor putea rămâne la infinit fideli universului lor, univers plin de arome şi culori nepereche.
Timpul trece şi inocenţa noastră se transformă într-un fel de cenuşă a amintirilor, din care, poate se vor hrăni, inocenţii viitorului.
Izvorul acela adanc,
tine pasul cu scurgerea timpului.
De aceea,
apa lui
isi schimba mereu infatisarea.
Ieri, Dumnezeu era martorul jelaniei privighetorilor.
Astazi, Dumnezeu te indeamna sa-i adulmeci urmele dincolo de singuratatea apasatoare a gandurilor.
De unde vii tu?
De ce ai ajuns sa vezi un strain cand te privesti in oglinda amintirilor?
Nisipul timpului a acoperit toate minunile care au zdruncinat inchipuirea omului.
Neinsemnat esti pentru cel care sta la taifas cu infinitul.
Imi voi aminti mereu chipul trist al mamei care a pierdut urma copilului.
Tot ceea ce parea frumos nu ma lasa sa merg linistit catre alte orizonturi.
Vreau sa invat din nou ce este tacerea.