A fost odată, ca-n povești, pe ulițele desenate printre văi, de sutele de ani, în Sărulești. Nămeți și sănii trase de dulăi, chivuțe, belferi, domnișoare și flăcăi, veneau din toate părțile, un fel de carnaval în care tensiunea ajungea la apogeu, la minunata horă și la mult doritul bal. Căminul cultural abia mai încăpea afluxul de prințese și voinici sadea, ce s-adunau în sala, tâmp pavoazată, cu chipurile dregătorilor, numiți vremelnic peste omenire de Înalta Poartă. Cântau pe scenă, uneori în transă, lăutarii, iar lângă ei stăteam și eu ca o momâie, și se-nvârteau, arzându-și energia strânsă peste vară, mimozele frumos împodobite și iubiții lor bondarii, înfierbântați la tâmple și-n călcâie. Se arcuia Vasile cu vioara și lângă el Ion strunea zâmbind țambalul. Puhoi de sunete le mângâia auzul, de-a valma, babelor, mimozelor de ele însoțite și bondarilor, ce își trăiau intens dorința de-a nu pierde valul. În toată nebunia asta, eu simțeam că timpul moare. Când în balanța clipei, iureșul din centrul celor ce dansau mușca din relaxare, ieșeam afară și porneam spre casă, abătut, de parcă presimțeam că va veni un timp, în care sărbătorile de iarnă vor rămâne niște stâlpi, pe care ciorile vor sta privind tăcute-n zare.