Toamnă, toamnă, aere de mare doamnă! Printre lujeri de speranță, câte o protuberanță. Cântece de vânt nurliu, mângâiere cum să fiu? Toamnă, când mai treci prin paradis să mă vezi cum plâng în vis? În zadar am tot cules al iertării înțeles, nu sunt încă pregătit să trăiesc nespovedit. Trece blând pe ulicioară zvon că multe or să piară. Frunzele au ruginit, soarele s-a lenevit, toamnă, toamnă, aere de mare doamnă! Pe un stâlp, o coțofană insistentă, grobiană și afoană, ține un discurs în care e cam multă ambalare. Și parfum de nostalgie mă inundă la chindie, căci pe dealuri a căzut frunza de vie. De la crâșmă a plecat, cetățeanul turmentat, și se-ntreabă rușinat: care-i drumul către casă, vai de mine, vine iarna... și eu umblu ca un maidanez prin sat. Toate sunt și mai apoi se adună mușuroi în valea uitării seacă ca să aibă alte gânduri loc în care să petreacă. Trece car în miez de noapte talerele lui răsună în genuni ca niște șoapte. Plin cu vise și cu pere carul a pornit din munte către șesurile arse de tăria altor ere. Cântă stins în zare corul razelor ce ne uitară, zbuciumul de peste vară a lăsat deschisă poarta brumei ce-a cuprins ogorul.