Ceaţa uitării

Pe tăpşanul

acela

din vis

au rămas

să păzească

trufaşa tăcere

scaieţii.

Mângâind amintirile,

apele

încă mai curg,

potolit,

în cascadele vieţii.

Departe,

departe

se-aude

un hohot de râs,

cu faţa întoarsă

spre valea tristeţii.

Pe uliţa strâmtă

nu se mai vântură

care

mânate din urmă

de duhul blândeţii.

Zadarnic

mi-e somnul,

zadarnică

truda!

În loc să dispară,

cresc ziduri în mine,

cum cresc

după ploaie

bureţii.

Ce iarbă frumoasă!

Şi totuşi

nimic nu mai pare

să aibă parfumul

narciselor albe

în care bondarii

ieşeau,

îngâmfaţi,

la terasă.

Şi unde sunt zeii

de care adesea

râdeau

şi flăcăul

şi fata frumoasă?

Pe drumul ce duce

de veacuri la moară

pieiră,

în ceaţa uitării,

gregară?

Pustie e prispa

şi,

parcă,

şindrila e moartă pe casă.

Desertul din vis

A fugit de el insusi

si a ajuns in taramul plin de capcane al viselor.

Era imbracat doar in straiele nesigure

ale singuratatii.

Credea ca nu este departe de casa,

desi pamantul pe care dansa

era veritabil desert.

Nu-si amintea sa-l fi vazut

inainte de a trece cu toata fiinta in vis.

Nisipul fin al desertului

era adapostul perfect al comorilor

nascocite de semenii lui.

Stralucirea lipsita de vlaga a comorilor

starnea reverberatii marunte

in monotona rostogolire a clipelor.

Prizonier al universului

si al timpului care isi are cuibul

in maruntaiele lui,

se trezi intreband

unde sunt oamenii care si-au pierdut comorile

in desertul din vis.

Inca-s viu dar mi se pare…

Din clepsidra vietii mele

curg nisipuri

adunate

pe maidane selenare

si ajunse importante in metamorfoza

clipei

de la stadiul de scanteie

la nelinistea strivita

in cuvinte,

de uitare.

Beat de amintiri

si vesel pentru-a nu pieri de jale

trec pe ulita cea veche;

dau binete unor chipuri

care-au rasarit

la umbra

unui veac golit de seva

apelor primordiale.

Scufundate

in gavanul

nevazut

dar viu al mintii,

gandurile mele triste

au intepenit pe prispa

unde-mi socoteam in taina

saracia si argintii.

Eu abia mai vad prin ceata

care-mi fura dimineata.

Nu mai stiu de cand

din mine

n-au mai rasarit suspine.

Inca-s viu,

dar mi se pare

ca sunt nimeni si nimic

in acest apus de soare.

Trufia

In felurite chipuri si ocazii i s-a spus omului sa nu uite nici o clipa cat de neinsemnata este umbra pe care o lasa pe spinarea pamantului. In loc sa dea semne de indreptare, omul s-a adancit in pacatul trufiei. Suprema trufie de care se face vinovat omul are radacinile infipte in usurinta cu care se inchipuie reper universal pentru toti semenii lui. Grea incercare pentru om sa-si cerceteze in oglinda caratele invizibile ale infatisarii lui prin ochelarii aburiti ai trufiei. Simpla curiozitate ma indeamna sa intreb: oare trufia care isi are salas in sufletul prostului este mai usor de iertat decat trufia care schimonoseste sufletul omului instruit? A fi instruit inseamna a vedea lucruri pe care altii nici nu le banuiesc. Neinconvoiat in fata trufiei este doar inteleptul, adica invatatul pentru care oglinda este doar o apa fermecata in care tigrul are taria sa se vada imputinat, ca o pisica.

 

Adevarul

Adevarul este un cuvant. Inventat pentru a eticheta creatiile subiective ale omului. Daca i-ar lipsi omului foamea de adevar, viata lui ar fi plina de intamplari care ii aduc mangaiere ca intreg, nu doar la nivelul mintii lui, oarecum nerusinata din moment ce tinde sa fie mai presus de curiozitatea ochiului de a savura tristetea solemna a unui apus de soare.

Domnia exagerata a ratiunii care se inchina la icoanele zdrentuite ale adevarului poate face din om un fel de caine care se invarte in jurul cozii. Uitand de simplitatea si frumusetea creatiilor a caror samanta a venit de dincolo de inchipuirea limitata a omului. Obsesia adevarurilor zamislite de el sau de altii nu-l va salva pe om. Omul va fi salvat de curajul de a se vedea intaiul dintre nevrednicii chemati sa vada dincolo de lungimea nasului.

Ogoarele zdrentuite si efemere ale nimicului

Dumnezeu

umbla pe razoarele timpului

tavalind cuvintele

prin pulberea invizibila a auzului,

izbind cu ele

obloanele monotoniei,

ca si cand

dincolo de nimic ar trebui  sa renasca,

mereu,

increngaturile infinitului,

acum si pururea

si viceversa,

adica,

infinitul ar putea fi lovit

de mutenie absoluta

daca nu-si arunca semintele

in ogoarele zdrentuite si efemere

ale nimicului.