Vine vremea să privim colb de uliță și stele asfințit de țintirim cu surâs fără perdele veac sucit cine mai știe apele din vechea matcă dacă nu vor fi pierit și în locul lor prigoana degradării a rodit nu mai sunt poteci pe care primăveri scăldate-n soare alergam lipsit de aripi și credeam că lumea-ntreagă a ajuns nemuritoare unde zbori strigau salcâmii proaspăt năpustiți de floare peste sălcii și izvoare sunt un rege care simte universul cum îi trage clipele de sub picioare Doamne de eram privighetoare aș fi plâns de parcă-n mine rapsodia resemnării avea glas de fată mare și cânta trecând voioasă peste țarini și răzoare vino-ți tinere în fire viața omului rămâne o himeră care are nostalgii de nemurire paralele cu dorința lui de-a fi stăpân pe clipa rumenă înșelătoare.