Lunecând prin firea mea timpul ia cu el tenace azi surâsul unei clipe mâine lacrima ascunsă a poienilor curate din copilăria mea. Chiuiam de bucurie și portanța înserării către stele mă ducea am ajuns la bătrânețe un copac în care frunza tremură ca vai de ea. Tânăr mai puțin de-o clipă n-am știut să iau nectarul am visat mereu aiurea și-am trecut senin pe lângă infinitul către care m-ar fi dus un simplu da.