Omul trebuie să umble ca să fie fericit precum pasărea ce cântă singură la asfințit. Nu-i nevoie de infern purgatoriu paradis cel ce trece ca o umbră peste gânduri moare spovedit în vis. Timpul se oprește singur lenevind în fân cosit chemând clipele la slujba celor care au pierit. Toate semnele au rost ele sunt un fel de glie pentru zarva primăverii care mângâie izvorul clipelor de bucurie. Patriarh am fost și zeu m-am luptat cu stânca zării astăzi singur stau la poarta obosită a uitării.
Lună: mai 2021
MAI NIMIC NU ÎNVĂȚARĂ
Gândul meu, legat de raza soarelui de dimineață, ca un șoim străbate timpul dintre pietre și verdeață. Fug de las în urmă stele și columnele semețe ridicate din sudoarea zeilor cu multe fețe. Cărora ne închinarăm în altare zămislite de milenii de speranță, iureș cosmic și tristețe. Pe ecranul viu al zării trec adesea curcubeie, din sămânța întâmplării toți fotonii trag foloase după mintea lor atee. Ape tulburi răbufniră când, rămase fără matcă prin milenii rătăciră. Mai nimic nu învățară înțelepți,nebuni și simpli călători, prin pandemia degradării planetară.
ATÂTA ZARVĂ…
Inutilă este suferința fără iertare. Acolo unde există iertare suferința poate fi învinsă. Uitând ceea ce suntem devenim o rușine în primul rând pentru noi înșine. Dacă există Dumnezeu el nu poate vindeca toată suferința din lume. Sunt prea mulți cei care își dau ultima suflare plângând încolțiți de tenebrele morții. Ce fel de suflet trebuie să ai pentru a tăia gâtul mielului care se crede nemuritor pe pajiște? Atâta zarvă pentru sufletul unui om? Multe i s-ar fi cuvenit lui dacă se ferea de îngâmfare! Multe i s-ar fi îngăduit lui pe lumea cealaltă dacă ar fi știut să se ferească aici de umbra lucrurilor.
SIMFONIA RESEMNĂRII
Bate vântul cătinel frunza nucului rebel de când lumea cățărat pe un deal nebotezat. Pe dealul Tătarului la umbra arțarului multe gânduri am lăsat în văzduh la macerat. Nici mai mult nici mai puțin îmi beau cupa cu venin și aștept tăcut să fie împrejuru-mi veselie. La fântâna dorului cu laptele cucului apele se limpezesc clipele se primenesc. Să ajung într-un târziu bucuros că încă-s viu în șindrilă să aud lupta dintre lemn și ud. Noaptea taica se trezește altora le meșterește din metalul greu al firii faetoane nemuririi. Chipul lui s-a ofilit de când bezna l-a răpit și l-a dus în duh să fie celor ce-au rămas făclie. Bate vântul prin susai ca un vajnic samurai tai din trupul slab al zării simfonia resemnării.
DILEMĂ
Omul stă la trecătoare ca un vultur sus pe cer cugetând la tot ce moare când renunță la mister. Viața poate fi o clipă învelită în nectar sau eternul care țipă în adâncuri de habar. Noi decidem ce contează când în suflet avem har să-l privim ca pe-o sfârlează sau să ardă ca un far?!
M-AȘ ASCUNDE DE-AȘ PUTEA
Blânde,
clopotele sună,
omenia
o adună.
Omenie
ce-a rămas
ca un cuget
fără glas.
Peste liniștea
din sat,
vremuri noi
s-au revărsat.
Pe tăcute,
fără valuri,
au mușcat
adânc din maluri.
Nu mai are
nici un rost
să trăiești în lumea-n care
omenia-i contracost.
Ar fi zis,
zâmbind ștrengar,
înainte să-și dea duhul,
Mitu Stanciu, popicar.
Auzind,
Neagu Prundaru
își goli iute
paharul.
De rachiu,
zicând în sine,
apoi asta
nu-i prea bine!
Trece vremea,
curge gârla,
stă la soare agitată
de dușmanii ei șopârla.
M-aș ascunde,
de-aș putea,
în pădure
undeva.
Să rămână
o cărare,
să mă pot plimba în voie
dimineața pe răcoare.
Până-n satul
unde moare
omenia zâmbitoare.
…
... Precum mierea de albine trec cuvintele prin mine mângâiere și balsam sau preaplinul disperării celui care vede lumea numai printr-un singur geam. Seara când se-aud lăstunii pe la streșini ca nebunii lasă-ți mintea să respire ca un prunc uitat de mamă pe răzoare de iubire. Magma zării te îmbie cu aromele visării în fânarul simplității de adormi vei înțelege tainele singurătății. Gând-aducere aminte alergând după cuvinte el în somn se va preface și corola lui de sensuri într-o zi se va desface. Totul pare în zadar luminat de insistența nostalgiei mele far aș pleca dar ce folos Demiurgul se distrează aruncându-mi pe fereastra veșniciei câte-un os. Să renunț la poezie și să merg desculț prin praful unei zile la chindie nu tu coplă sau pantum doar surâsul libertății închinându-se la chipul ce răsare din acum. (Maestrului I.Roșioru)
UN SIMPLU DA
Lunecând prin firea mea timpul ia cu el tenace azi surâsul unei clipe mâine lacrima ascunsă a poienilor curate din copilăria mea. Chiuiam de bucurie și portanța înserării către stele mă ducea am ajuns la bătrânețe un copac în care frunza tremură ca vai de ea. Tânăr mai puțin de-o clipă n-am știut să iau nectarul am visat mereu aiurea și-am trecut senin pe lângă infinitul către care m-ar fi dus un simplu da.