PATRIARH AM FOST ȘI ZEU

 
Omul trebuie să umble 
ca să fie fericit 
precum pasărea ce cântă 
singură 
la asfințit. 

Nu-i nevoie de infern 
purgatoriu paradis 
cel ce trece ca o umbră 
peste gânduri 
moare spovedit 
în vis. 

Timpul se oprește singur 
lenevind în fân cosit 
chemând clipele 
la slujba 
celor care 
au pierit. 

Toate semnele au rost 
ele sunt un fel de glie 
pentru zarva primăverii 
care mângâie izvorul 
clipelor de bucurie. 

Patriarh am fost și zeu 
m-am luptat cu stânca zării 
astăzi 
singur 
stau la poarta obosită 
a uitării. 

MAI NIMIC NU ÎNVĂȚARĂ

Gândul meu,
legat de raza 
soarelui de dimineață,
ca un șoim 
străbate timpul
dintre pietre și verdeață.
Fug de las în urmă stele
și columnele semețe
ridicate din sudoarea
zeilor cu multe fețe.
Cărora ne închinarăm
în altare zămislite
de milenii de speranță,
iureș cosmic
și tristețe.
Pe ecranul viu al zării
trec adesea curcubeie,
din sămânța întâmplării
toți fotonii 
trag foloase
după mintea lor atee.
Ape tulburi răbufniră
când,
rămase fără matcă
prin milenii rătăciră.
Mai nimic nu învățară
înțelepți,nebuni și simpli 
călători,
prin pandemia
degradării
planetară.

ATÂTA ZARVĂ…



Inutilă este suferința
fără iertare.
Acolo unde există iertare
suferința poate fi învinsă.
Uitând ceea ce suntem
devenim
o rușine
în primul rând pentru noi înșine.
Dacă există Dumnezeu
el nu poate vindeca
toată suferința din lume.
Sunt prea mulți
cei care
își dau ultima suflare
plângând
încolțiți
de tenebrele morții.
Ce fel de suflet
trebuie să ai
pentru a tăia gâtul mielului
care se crede
nemuritor pe pajiște?
Atâta zarvă pentru sufletul unui om?
Multe i s-ar fi cuvenit lui
dacă se ferea de îngâmfare!
Multe i s-ar fi îngăduit lui
pe lumea cealaltă
dacă ar fi știut să se ferească aici
de umbra lucrurilor.

SIMFONIA RESEMNĂRII

Bate vântul 
cătinel
frunza nucului rebel
de când lumea 
cățărat
pe un deal nebotezat.

Pe dealul 
Tătarului
la umbra arțarului
multe gânduri 
am lăsat
în văzduh la macerat.

Nici mai mult 
nici mai puțin
îmi beau cupa cu venin
și aștept tăcut 
să fie
împrejuru-mi veselie.

La fântâna 
dorului
cu laptele cucului
apele 
se limpezesc
clipele se primenesc.

Să ajung 
într-un târziu
bucuros că încă-s viu
în șindrilă 
să aud
lupta dintre lemn și ud.

Noaptea 
taica se trezește
altora le meșterește
din metalul greu 
al firii
faetoane  nemuririi.

Chipul lui 
s-a ofilit
de când bezna l-a răpit
și l-a dus în duh 
să fie
celor ce-au rămas făclie.

Bate vântul 
prin susai
ca un vajnic samurai
tai din trupul slab 
al zării
simfonia resemnării.

DILEMĂ

Omul stă la trecătoare
ca un vultur sus pe cer
cugetând la tot ce moare
când renunță la mister.

Viața poate fi o clipă
învelită în nectar
sau eternul care țipă
în adâncuri de habar.

Noi decidem ce contează
când în suflet avem har
să-l privim ca pe-o sfârlează
sau să ardă ca un far?!




M-AȘ ASCUNDE DE-AȘ PUTEA

Blânde,

clopotele sună,

omenia

o adună.

Omenie

ce-a rămas

ca un cuget

fără glas.

Peste liniștea

din sat,

vremuri noi

s-au revărsat.

Pe tăcute,

fără valuri,

au mușcat

adânc din maluri.

Nu mai are

nici un rost

să trăiești în lumea-n care

omenia-i contracost.

Ar fi zis,

zâmbind ștrengar,

înainte să-și dea duhul,

Mitu Stanciu, popicar.

Auzind,

Neagu Prundaru

își goli iute

paharul.

De rachiu,

zicând în sine,

apoi asta

nu-i prea bine!

Trece vremea,

curge gârla,

stă la soare agitată

de dușmanii ei șopârla.

M-aș ascunde,

de-aș putea,

în pădure

undeva.

Să rămână

o cărare,

să mă pot plimba în voie

dimineața pe răcoare.

Până-n satul

unde moare

omenia zâmbitoare.

...
Precum mierea de albine
trec cuvintele
prin mine
mângâiere și balsam
sau preaplinul disperării
celui care vede lumea
numai printr-un singur geam.
 
Seara când se-aud lăstunii
pe la streșini
ca nebunii
lasă-ți mintea să respire
ca un prunc
uitat de mamă
pe răzoare de iubire.
 
Magma zării
te îmbie
cu aromele visării
în fânarul simplității
de adormi
vei înțelege
tainele singurătății.
 
Gând-aducere aminte
alergând
după cuvinte
el în somn
se va preface
și corola lui de sensuri
într-o zi se va desface.

Totul pare în zadar
luminat de insistența
nostalgiei mele far
aș pleca dar ce folos
Demiurgul se distrează
aruncându-mi 
pe fereastra veșniciei câte-un os.
 
Să renunț la poezie
și să merg desculț prin praful
unei zile la chindie
nu tu coplă sau pantum
doar surâsul libertății
închinându-se la chipul
ce răsare din acum.
 
(Maestrului I.Roșioru)

UN SIMPLU DA

Lunecând
prin firea mea
timpul ia cu el
tenace
azi surâsul unei clipe
mâine
lacrima ascunsă
a poienilor curate
din copilăria mea.
 
Chiuiam
de bucurie
și portanța înserării
către stele mă ducea
am ajuns
la bătrânețe
un copac în care frunza
tremură
ca vai de ea.
 
Tânăr
mai puțin de-o clipă
n-am știut să iau nectarul
am visat mereu aiurea
și-am trecut senin
pe lângă
infinitul către care
m-ar fi dus
un simplu da.