Veseli-m-aș,
dar nu știu
a mă veseli-n pustiu.
Pe când soarele zâmbea,
uniform,
în țara mea,
și uitam a respira,
mă uitam
la chipul tău,
ca un pui de popândău,
ce scrutează zările,
zăngănindu-și nările.
Cereți-mi
și vă voi da!?
Dar și eu
aș vrea ceva.
Să mai fiu odată prunc,
pentru tine să m-arunc,
în calea zăvozilor,
și văzând a mea ispravă,
tu să râzi,
maică,
de mine,
fără jenă și zăbavă.
Ți-aș mai spune,
și n-aș vrea
nicidecum prea trist să sune,
ziua-n care ai plecat,
timpul mi l-a clătinat,
toate sensurile vieții,
șubrezite,
la minut încărunțite,
finalmente inutile,
în saloanele uitării au crăpat.