Am urcat pe scara vieții și-am zburat precum sticleții. Am cântat în miez de zi și la ora dimineții. De-ajungeam aiurea-n cosmos îi tăiam moțul tristeții. Mi-ar fi fost cântul mai iute decât șuierul săgeții. Iată merg din nou pe dealuri nu mai recunosc scaieții. Pe răzoare toți salcâmii dau în floare bombănind ca precupeții. Stau destul printre cuvinte să le văd cum fac mătănii la icoana frumuseții. Toate trec și-n urmă praful se așterne peste gânduri și astupă scara vieții.