A cunoaste,
a uita,
a surade,
a manca,
a privi in adancime,
a ramane mult in urma
de singuratatea ta.
A visa eternitatea,
a strivi de spuma zarii
toata metafizica.
A iubi,
a rupe ganduri,
a inmarmuri de jale,
a te rataci,
a plange dupa cel ce-ai fost candva.
A muri,
a rupe stele,
a vibra,
a intelege taina fulgului de nea.
A ierta,
a te include
fara zgomot in lucrare,
a pluti pe raza lunii,
temator,
a fi cuvantul
de la temelia lumii,
intelesuri fara numar
a rosti si-a mangaia.
A cersi,
a da cu pietre
intr-un rasarit de soare,
a te indrepta spre matca
apelor nemuritoare.
Sensul lumii a cuprinde
in generative reguli,
intru slava fara haturi
a-nvierii repetate
a taranei
din surasul
adormit de frig in ea.
Pentru a se furisa in eternitate
timpul nu are nevoie de ingaduinta mea.
Chiar si acum,
cand neuronii mei s-au dilatat
asemenea marilor spatii einsteiniene,
clipele trec
ca niste stoluri de pasari calatoare
pe deasupra nostalgiilor
care nu au habar de alinierea
planetelor.
Daca sunt privit
de pe inaltimile muntilor Himalaya
eu nu sunt
mai nimic in ecuatia splendorilor
universului.
Dar
atunci cand albina isi cauta polenul
prin livada cu meri infloriti
universul nu mai conteaza.
De aceea
insistenta cu care timpul se furiseaza in
eternitate
nu este un fapt care merita atentia
noastra
finita si imperfect ancorata
in subtilitatile nemarginirii.
Noi putem straluci
pret de o clipa
daca intram in rezonanta cu muzica
polifonica
a amanuntelor.
Noi putem iesi din matca cuprinzatoare a
uitarii
daca ne regasim echilibrul
sorbind din taria cuvantului.