Salciile inmugurisera
iar merii inundasera livezile
cu miros de floare,
nemarginit.
Am deschis poarta ce dadea in curtea bunicilor,
si am trecut,
surazand,
pe langa acele repere
marunte
ale certitudinilor mele pamantesti.
Aveam in gand dealul
unde am visat mereu
sa ma intalnesc cu Dumnezeu.
Sa-i soptesc:
„Iata-ma,
sunt inca viu.
Sa nu te superi
daca am sa tac,
de parc-as fi o umbra in pustiu”.
Pe spinarea lenesa a ulitei
care ducea spre deal
paseam usor
ca un fulg
si de n-ar fi fost apasarea gandurilor
poate ca as fi zburat.
Ajuns acolo
unde mana omului
nu reusise
sa schilodeasca definitiv
opera Celui Preainalt si Mereu Nevazut,
aripile unui avant straniu,
de scolar fericit in banca lui tocita
si plina de amintiri,
m-au smuls
si m-au purtat pe deasupra livezilor ponosite.
Parca eram un carabus
in inima caruia timpul isi facuse cuib
uitand de goana fara sfarsit a celor din sat.
Satul
mangaiat de dangatul trist al clopotului
si de pacanitul neobosit al morilor
intru care Duhul altor vremuri
a binevoit.