MI-A ZÂMBIT CA O NĂLUCĂ

Sta bătrânul 
nemișcat
pe o bancă
obosită
la o margine de sat.


Mâna stângă-i tremura
vorbea singur
cu tăria
despre ținerețea sa.


Nea Ichime
ziua bună!
Mi-a zâmbit 
ca o nălucă
care a căzut din lună.


Am trecut pe lângă el
aș fi vrut să mai adast
duhul lui mi se părea 
blând și lin 
precum dojana
unui glas de porumbel.


Mare-i mila Domnului
eu colind
prin praful zării
alții zboară către stele
cu puterea gândului.


Axiome colosale
teoreme abisale
convergențe ireale
ale mersului haotic
prin imensele portale.


Nea Ichime 
te-am lăsat
singur cuc
în miez de vară
să privești adânc în tine
liber
și netulburat.


De prisos ar fi să știu
un cuvânt 
a cărui vrajă
să mă poarte prin durerea
de a fi de-a pururi viu.


Cu un dram de veșnicie
n-are sens
să fii prieten
dacă universul însuși
de iubire 
nu mai știe.


De eram  un  fel de zeu
aș fi colindat prin zarva
neodihnei
absolute
și-aș fi mângâiat apusul
ca un pui de cimpanzeu.


Cred că sunt pe arătură
visând fire care leagă
golul dintre anotimpuri
când de fapt
în mine este
totul o adunătură.


Sta bătrânul nemișcat
mâna stângă-i tremura
vorbea singur
cu tăria
la o margine
de sat.
---------------------------------
Ia-ți ciubotele în mână
și pornește 
prin fâneața cu sânziene
către dealul
unde este
semănată 
o fântână
să-ți vezi chipul
cum dansează
în tăcerea ei 
sfioasă
ca un zâmbet de cadână.
---------------------------------

CA O NĂLUCĂ AM TRECUT

Am fost sămânța 
ce-a căzut
în cel mai bun din tine lut
nemărginire
după care 
am tot umblat
și iată,
astăzi,
încep să cred 
că m-am pierdut.

Mi-e dor de ușa 
către timpul
în care eu am fost născut
să dau din aripile firii
zâmbind contrastelor din mine
și chiar 
plângând 
atunci când clipa
lovea în eul meu hirsut. 

Am fost desculț 
prin praf de uliți
și prin furtunile de vară
ca o nălucă 
am trecut
mereu mă întorceam acasă
mânat de forța care-l leagă
pe om 
de primul azimut.

Acum când însuși adevărul
prin purgatoriu 
e trecut
mă uit cu milă 
la deriva
mileniilor de spectacol
în care insul 
oscilează
între puțin și absolut.

ÎNTÂLNIREA

 
 
 Șolomana,
 hoțomana,
 pe la poarta ei treceam
 niciodată nu-i vedeam
 chipul trist
 sprâneana iute
 Dumnezeu să mă ajute
 s-o aud
 de după gard
 mormăind din miocard
 ca un fel de ziua bună
 între cei ce se adună
 rătăciți
 în cimitir
 după lobodă și știr
 al cui ești
 minune mare
 Șolomana strigă tare
 de pe prispa humuită
 botezată în aghiazma
 sus în ceruri plămădită
 sunt 
 aș vrea să-ți spun
 matale
 un copil de trei parale
 și am casa 
 mai la vale
 nu contează cum mă cheamă
 dar contează că am mamă
 pe femeia după care
 tatăl meu a plâns de dor
 de credeam că am să mor
 așteptând în rai 
 să-mi vină
 rândul să mă nasc pe prispa
 întâlnirii lor 
 în lumea
 unde grâul fericirii
 stă alături de neghină
 fă-te-`ncoa
 să stăm o țâră
 la taifas în bătătură
 aș intra că tare-mi place
 să învăț cum se desface
 firu-n patru
 cu-n străin 
 a cărui casă
 are-n curte iarbă deasă
 și-o grădină cu de toate
 care cresc nemângâiate
 dar nu-i timp
 merg la lăstar
 am acolo un altar
 la o umbră de stejar
 și mă-nchin în el la însuși
 Creatorul să-mi dea har
 întuneric de lumină
 adevărul de minciună
 bucuria de tristețe
 să separ
 bine om cu gânduri rare
 înțeleg și am răbdare
 mergi acum pe drumul tău
 și să te ferești de rău
 când mai treci
 să bați în poartă
 să te-nvăț cum poate omul
 din puțin 
 să-și facă soartă.

STĂ LA POARTĂ TRISTĂ MAMA

Ditai zarva,
se aud
vrăbiile stând la sfadă
printre frunzele de dud.

De polen și zâmbet pline,
somnul clipei mângâindu-l,
trec în iureș viu
albine.

Ca un stâlp
în cimitire,
stă o babă în pridvorul
unui strop de amintire.

Moș Grigore,
în prisacă
parcă-i patefon, 
învârte bătrânețea lui posacă.

Păcănitul rar
al morii
a băgat în muște spaima
și alungă  zilnic norii.

Seceta
foșnește-n zare,
a secat din nou fântâna
răsăritului de soare.

Stă la poartă tristă mama,
tot ce-a fost cândva dispare,
numai greierul mai cântă
de tristețe, în amurguri înghițite de uitare.

UN CRÂMPEI DE MONOLOG

Domnule,
vroiam să-ți spun,
oarece,
dar am uitat
tot zgâindu-mă
în lungul 
uliții
întortochiat.

Fără scop
sau, 
cine știe,
poate că voiam să aflu
dacă 
mai există oameni,
care n-au murit,
în sat.

Iată,
om pe bicicletă,
care pare-a fi bărbat,
nu-l cunosc,
ce mai contează,
este țanțoș
căci rezistă încă-n șa,
deși e beat.

N-aș putea să spun
că omul
este super agregat
în republica aceasta
colorată,
obosită,
jefuită,
ce mai tura-bătătura,
de rahat.

Însă,
asta mai lipsește,
să pornim o cruciadă
împotriva osaturii
filozofice
a junglei
întru care-am adăstat.

Lângă oamenii de treabă
mai există
și plevușcă,
pentru care
înțelepții,
file-ar numele uitat,
amețiți de episteme,
sită care să-i oprească
în aval
n-au inventat.

Multe vorbe răsunară
mai la șes
dar și pe creste
oameni înjugați
trag plugul
pactului neatârnării
peste marile proiecte
ale timpului
tarat.

Foaie verde solz de pește
România
se foiește
nu mai știe nimeni brâul
care traversa
pârâul,
vestea zilei,
după ani de dezvoltare
la-ntâmplare
tot cătunul astăzi are
cârciumă în loc de mat
unde noile elite
învățară cum să tragă
chiar și-o targă
pe uscat.

Unde-s vremurile-n care
dimineața pe răcoare
mulți bărbați
plecau de-acasă
cu o coasă în spinare
și trăgeau de ea
în ciuda
conștiinței proletare!?

VIAȚA ESTE O PLIMBARE

Foaie albă de caiet,
când te văd mi-aduc aminte
cum priveam,
învins,
spre tine
încercând să fiu poet.

Chiar și-acum la bătrânețe
stai în calea mea, tăcută,
tu nu ești 
decât 
o poartă
către zâmbet și tristețe.

Anevoie, te-ai deschis
și pornind la pas prin tine
am văzut 
că 
din cuvinte
omul născocește vis.

Este scris în praf și-n stele
să nu fim aici în veci
și sperăm 
să fim 
aiurea
nemuririi santinele.

Ooo! E greu pe timp de pace
să fii vesel și-nțelept
iar când 
apele 
dau buzna
și de-ai vrea, nu ai ce face.

Viața este o plimbare
prin deșertul nemuririi
cât 
ne este 
călăuză
lacrima de lumânare.

Multă lume-am supărat
când mânat de gânduri grele
nu am râs 
deși
pe uliți
veșnicia a-nserat.

Multă vreme am umblat
după steaua fără nume
dor 
de sălcii, 
primăvara,
sufletul mi-a sfâșiat.

Salcia, de vrei să-ți spună
ce te-așteaptă, om umblat,
trebuie 
să vezi 
în zare
chiciurile cum se-adună.

Și-ntr-o zi în care clipa
se va frânge de vre-un hat
vei 
scânci  
de supărare
că ți-ai rupt în van aripa.

Te vor plânge obosiți
cei ce sunt pe metereze
și-ți vor 
reseta surâsul
cei deja
blagosloviți.

PATRIARH AM FOST ȘI ZEU

 
Omul trebuie să umble 
ca să fie fericit 
precum pasărea ce cântă 
singură 
la asfințit. 

Nu-i nevoie de infern 
purgatoriu paradis 
cel ce trece ca o umbră 
peste gânduri 
moare spovedit 
în vis. 

Timpul se oprește singur 
lenevind în fân cosit 
chemând clipele 
la slujba 
celor care 
au pierit. 

Toate semnele au rost 
ele sunt un fel de glie 
pentru zarva primăverii 
care mângâie izvorul 
clipelor de bucurie. 

Patriarh am fost și zeu 
m-am luptat cu stânca zării 
astăzi 
singur 
stau la poarta obosită 
a uitării. 

MAI NIMIC NU ÎNVĂȚARĂ

Gândul meu,
legat de raza 
soarelui de dimineață,
ca un șoim 
străbate timpul
dintre pietre și verdeață.
Fug de las în urmă stele
și columnele semețe
ridicate din sudoarea
zeilor cu multe fețe.
Cărora ne închinarăm
în altare zămislite
de milenii de speranță,
iureș cosmic
și tristețe.
Pe ecranul viu al zării
trec adesea curcubeie,
din sămânța întâmplării
toți fotonii 
trag foloase
după mintea lor atee.
Ape tulburi răbufniră
când,
rămase fără matcă
prin milenii rătăciră.
Mai nimic nu învățară
înțelepți,nebuni și simpli 
călători,
prin pandemia
degradării
planetară.

ATÂTA ZARVĂ…



Inutilă este suferința
fără iertare.
Acolo unde există iertare
suferința poate fi învinsă.
Uitând ceea ce suntem
devenim
o rușine
în primul rând pentru noi înșine.
Dacă există Dumnezeu
el nu poate vindeca
toată suferința din lume.
Sunt prea mulți
cei care
își dau ultima suflare
plângând
încolțiți
de tenebrele morții.
Ce fel de suflet
trebuie să ai
pentru a tăia gâtul mielului
care se crede
nemuritor pe pajiște?
Atâta zarvă pentru sufletul unui om?
Multe i s-ar fi cuvenit lui
dacă se ferea de îngâmfare!
Multe i s-ar fi îngăduit lui
pe lumea cealaltă
dacă ar fi știut să se ferească aici
de umbra lucrurilor.

SIMFONIA RESEMNĂRII

Bate vântul 
cătinel
frunza nucului rebel
de când lumea 
cățărat
pe un deal nebotezat.

Pe dealul 
Tătarului
la umbra arțarului
multe gânduri 
am lăsat
în văzduh la macerat.

Nici mai mult 
nici mai puțin
îmi beau cupa cu venin
și aștept tăcut 
să fie
împrejuru-mi veselie.

La fântâna 
dorului
cu laptele cucului
apele 
se limpezesc
clipele se primenesc.

Să ajung 
într-un târziu
bucuros că încă-s viu
în șindrilă 
să aud
lupta dintre lemn și ud.

Noaptea 
taica se trezește
altora le meșterește
din metalul greu 
al firii
faetoane  nemuririi.

Chipul lui 
s-a ofilit
de când bezna l-a răpit
și l-a dus în duh 
să fie
celor ce-au rămas făclie.

Bate vântul 
prin susai
ca un vajnic samurai
tai din trupul slab 
al zării
simfonia resemnării.

DILEMĂ

Omul stă la trecătoare
ca un vultur sus pe cer
cugetând la tot ce moare
când renunță la mister.

Viața poate fi o clipă
învelită în nectar
sau eternul care țipă
în adâncuri de habar.

Noi decidem ce contează
când în suflet avem har
să-l privim ca pe-o sfârlează
sau să ardă ca un far?!




M-AȘ ASCUNDE DE-AȘ PUTEA

Blânde,

clopotele sună,

omenia

o adună.

Omenie

ce-a rămas

ca un cuget

fără glas.

Peste liniștea

din sat,

vremuri noi

s-au revărsat.

Pe tăcute,

fără valuri,

au mușcat

adânc din maluri.

Nu mai are

nici un rost

să trăiești în lumea-n care

omenia-i contracost.

Ar fi zis,

zâmbind ștrengar,

înainte să-și dea duhul,

Mitu Stanciu, popicar.

Auzind,

Neagu Prundaru

își goli iute

paharul.

De rachiu,

zicând în sine,

apoi asta

nu-i prea bine!

Trece vremea,

curge gârla,

stă la soare agitată

de dușmanii ei șopârla.

M-aș ascunde,

de-aș putea,

în pădure

undeva.

Să rămână

o cărare,

să mă pot plimba în voie

dimineața pe răcoare.

Până-n satul

unde moare

omenia zâmbitoare.