Eu, numai eu știu cum se poate opri timpul. În calea lui se poate ridica zidul înalt al uitării. Din praful blând al ulițelor amestecat cu zarva neutră a pițigoilor. Din roua fermecată a dimineților care mângâie gleznele obosite ale mamelor. Din surâsul obosit al orizontului săgetat de țipătul exagerat al închipuirilor. Din amintirea fratelui meu așteptând, obosit, seara, pe marginea patului, ospățul încropit din nimic de îngerul lui păzitor... mult prea grăbit să-l cheme la sfatul ținut de sufletele care-au pornit spre înalturi...