Poate, că mai sunt pe dealuri șoapte. Rătăcite, în cotloane vechi zidite! Și-n pământul ce mi-a mângîiat avântul. Mărăcine, mărăcine, nu mai stă cuvîntu-n mine. Bulgări de melancolie încă sunt pe deal la vie. Nucul frunza și-o foșnește de când soarele răsare până noaptea se lățește. Ascult singur prin pădure susur de izvoare blând. Doamne, tare mult aș vrea să adorm cu tine-n gând. Și mergând tiptil prin visu-mi s-o mai văd pe mama mea. Să nu mai aud cum trece în caleașca lui cea rece timpul meu mușcând din slava ce mi-a dat-o Dumnezeu.