În livadă, cărăbușul cu polen își dă arcușul. Gardurile, ponosite, râd în soare dezmorțite. Cu urechea mea, ciulită, aud muguri cum palpită. Ev întins de primăvară se așterne peste țară?! Sau visez ca altădată cum strivesc în pumni o șoaptă. Șoapta razelor de soare, totu-i viu, nimic nu moare? Ca o apă curgătoare mă grăbesc, deși nu pare. Larg și plin la temelie, timpul vieții se subție. Când mă uit acum la stele văd și bezna dintre ele. Multe am de învățat despre morile din sat. Am pierdut îndemânarea de a sta cu înserarea. Să ascult cum sună-n zare talere de roți de care. Și cum trag cu țâfna vieții în amurgul sur băieții. Iar în sunet de cimpoaie orizontul se îndoaie. Să se culce a plecat la o margine de sat. Unde, singură, se știe are noaptea o chilie. Toți sunt vii și omenia e la sfat cu veșnicia? Sau mai nou reziliența și-a pierdut audiența?!
Galerii
Introvertit
Mereu am fost introvertit. Când se uita din veșnicie la felul meu de-a fi, zărghit, și Dumnezeu se întreba cu ce anume a greșit. Treceam prin lanuri de cicoare în pas săltat, de căprioară, în timp ce ploile de vară tăiau prin clipă vad răstit. Înfășurat în spuma zării visam mereu la infinit, tăind prin carnea lui bogată alt adăpost singurătății de visător introvertit. Zâmbeam atât de clar în soare încât nu mai simțeam pământul sub tălpile de om grăbit, ce adormea făcându-și cuibul în țesătura egolatră a înserării, sub cupola cuvântului introvertit. Acum, sătul de inferențe și de metafore scârbit, aștept să cadă peste mine mânia celui care-n barbă zâmbește când adorm smerit abandonat, abia o umbră pe pânza unui mare pictor cu un penel introvertit.
Suprema rătăcire
Cuvânt frumos, adevărul este alungat din cetate de minciună. Brățară de aur, priceperea este încolțită de haitele care slujesc marile țeluri ale demolării. Semn al rătăcirii, prostului i se pune tichie de mărgăritar pe țeastă și este ales în fruntea bucatelor. Kilometrul zero al conștiinței, sinele a lepădat jugul supunerii față de binele colectiv. Ireversibil sau accident, crește exponențial numărul celor care se visează centrul universului. Suprema rătăcire, în curând nu vom mai avea pe cine răstigni.
Nici nu-mi vine să mai spun
Rupe-s-ar din calendar zilele fără nectar și în locul lor să pună Dumnezeu o vorbă bună! Țara de s-ar îndrepta chiar cu hoți la cârma sa am putea la o adică să trăim fără vlădică! Și de unde ei plecară fi-le-ar neamul de ocară Noi să punem cu sfială Duhul țării-n rânduială! Suntem vii bătu-i-ar zarea ni s-a terminat răbdarea măi trufașilor cuvântul poate mângâia pământul. Luați o pauză în care să trăiți în remușcare iară noi cu modestie vom porni din trupul țării drumuri noi spre veșnicie. Nici nu-mi vine să mai spun tot ce am în mine bun s-a uscat de supărare. Este greu să fii o plantă într-o lume fără soare.
De ce aș fi vrut eu să am aripi?
Adevărul este că aș fi vrut să am aripi. Să pot vedea lumea de sus. Mai ales invarianții. Și să fiu scutit de tirania fleacurilor. Uneori mi-ar fi plăcut să călătoresc în timp. Mai ales în trecut. Ce n-aș fi dat pentru un bilet de martor la bătălia de la Gaugamela! Trebuie să fi fost ceva de înțeles și din încleștarea lui David cu Goliat. Dar ce fel de om aș fi devenit după un popas în mulțimea care a fost martoră la răstignirea lui Iisus Cristos?! Eu știu. Limba în care vorbeau părinții era minunată. Limba în care cuvintele curgeau îmbogățite în containerul fermecat al amintirilor. "Nepoate, știi de ce se mișcă frunzele vișinului de lângă casă?". Cum de ce? Pentru că adie vântul. "Da, dar vântul...adie din senin sau undeva...cineva... care cumva...". S-o lăsăm baltă, bunicule. Mai bine mi-ai spune ce este fericirea. "Fericirea este clipa în care omul se poartă de parcă ar fi ajuns prieten cu eternitatea". Adevărul este că ascultând vorbele neticluite ale anotimpurilor am început să înțeleg eternitatea. Podoabă neprețuită, eternitatea. Praful indiferenței noastre o poate ascunde de închipuirea urmașilor. Zâmbește frumos eternității, gândacule! Chiar și atunci când ți se pare că ești nedreptățit de clipă. Adevărul este că aș fi vrut să rămân chiar și prietenul berzelor. Ele soseau primăvara, se roteau calme pe deasupra ulițelor, spunându-mi te așteptăm mâine în poienile Slănicenilor, să vii singur dacă vrei să ne vezi ce facem noi în timpul liber!? Tălpile mele răbdau multe. Plin de mister era cenușiul introvertit al primăverii. Omul sfințea locul. Soarele lăsa o parte din razele lui în sufletul dezbrăcat al omului. Mari erau vâlvătăile care deschideau ferestrele dimineților. Adâncă era liniștea în care dansau fulgii de nea la fereastra casei părinților. Nu-mi era teamă de viscol. Îl înfruntam cât încă era puternic. Spatele meu era pregătit să poarte întreg universul. Prea multe erau de învățat. Prea puțini cei care mă priveau direct în suflet. Cred că fericirea lor venea din detașarea de scurgerea clipelor. Îmi venea să le spun. Oameni buni, opriți-vă! Eu sunt în război declarat cu lumea cuvintelor. Ele sunt ca niște cameleoni ale căror afinități pot ajunge până la urechea lui Dumnezeu. Atunci am simțit eu primele adieri ale vântului tristeții primordialeale. Tristețea pornită din înțelegerea exagerată a universului. Înțelegi acum de ce aș fi vrut eu să am aripi? Să pot vedea lumea de sus. Mai ales invarianții. Și să fiu scutit de tirania fleacurilor.
Dacă…
Dacă vezi un fluture zâmbetul tău este liber pe aripa clipei să zboare. Dacă auzi pitpalac în amurg înseamnă că ești singur, o clipă, sub soare. Dacă ești singur poți vorbi fără teamă cu Dumnezeul imenselor noime stelare. Spune-i că aștepți de la el doar o vorbă șoptită de îmbărbătare. Dacă vezi un bătrân să te oprești din drum oricare ar fi graba pentru care îți tai prin mulțime cărare. Îmbrățișează-l în gând și așteaptă-i cuvântul în care se află esențe din altă idee de zare.
Astăzi sunt un fel de strană
Stau pe banca de la poartă și privesc în gol spre zarea cu-ntrebări fără răspunsuri despre tot ce-a fost odată. Mulți mi-au spus privind în stele să mă rătăcesc în zare să-i culeg zâmbind polenul fără să privesc în urmă lăcrimând în alb și negru după dealurile mele. Am rămas fără cuvinte ascultând cum trece vântul prin tăcerea absolută a fântânilor cu ghizduri și parfumul fără seamăn al aducerii aminte. Dumnezeu privind la mine slobozi din nou surâsul dimineților cu soare în țărâna orbitoare a esențelor divine. Astăzi sunt un fel de strană în biserica rostirii dangătul adînc al firii a rămas fără cuvinte care trec târziu pe uliți de tristețe sau hârjoană.
Jupâna
Du-te maică în chiler și din botă să-mi aduci litra plină cu oțet și găvanul ochi cu nuci. Vezi pe unde mergi căci bezna colcăie de lilieci și nici diavolul nu doarme în butoaiele din beci. Apoi vino Prâsleo iute să-mi bagi ață albă-n ac eu mi-am ologit vederea făcând ii din pânza vremii și din duhul altui veac. Nu pleca sosesc îndată se-auzea șoptind jupâna și din camera secretă aducea un șorț cu mere busuioc și-n mâna dreaptă o gutuie ireală cum să pui pe Dânsa mâna?!
Domnule, bătute-ar vîntul!
De la fir de păpădie să iei chef de veșnicie alandala pe câmpie. Și să fii atent, Ilie, pe sub plasa norilor chiotul prigorilor se închină zărilor. Tu, de ce nu poți străine să te uiți zâmbind la mine să mă prinzi de scăfârlia gândurilor mele strînse precum boabele-n ciorchine. Și să vii în nori cu mine să vezi cum se-aude plânsul gravitației divine. Frunză verde de salcâm printre clipele fugare mai există un tărâm unde tot ce mișcă moare de atâta nemișcare. Hai mai bine să horim chiar de-o fi să amețim și amurgul să-l pețim căci la blânda lui răcoare trag cei vii și cel ce încă nu prea știe cum se moare. Toată viața strângi odoare minți de crapă de rușine infinitul pe răzoare și te-ai cocoțat în jilțul nemuririi trecătoare, deși duhul tău miroase a pustiu din depărtare. Domnule, bătute-ar vântul, cu beteaga ta lucrare!
În fiecare om
Ca oile se-nghesuie cuvintele la strunga nemuririi. Arareori, le văd ținându-se de mână ajunse în lumina fără umbre și păcate a uimirii. În urma lor, neîmplinite șoapte se-aud trecând pe ulița timidă a iubirii. În fiecare om se află o scânteie din văpaia fără limite a firii.
În căutarea azimutului
Când a venit pe lume, copilul a plâns. Nu vom ști niciodată dacă, de bucurie sau de teama necunoscutului. A fost obligat să renunțe la întunericul odihnitor din pântecele mamei. Afară, a fost întâmpinat de lumina orbitoare a sufletului ei. Pentru prima dată în viață a aflat de la ea ce este mângâierea cuvântului. Treptat, plânsul lui a început să prindă contururi noi, devenind scâncet, surâs nealterat și, în cele din urmă bucuria de a descoperi imensitatea necunoscutului. Astfel, simplitatea este condamnată să-și caute înfățișări noi uitând de căldura întunericului care a ocrotit-o la începuturi. Din ceea ce a fost, copilul a rămas cu un buchet de nostalgii. Prezentul lui este atât de vast încât uneori uită cu totul de scurgerea timpului. Cea mai înaltă formă de abstractizare a fericirii. Să trăiești astfel încât să uiți, fără teamă, de necruțătoarea scurgere a timpului. Mai bine mai târziu decât niciodată, să învățăm cum să fim stăpânii fericiți ai secundelor!
Adevăratul înțeles al unei fabule născocită de Topârceanu
Toată lumea stă pe gânduri, de cu zori în asfințit și privește cu uimire cum se-adună rânduri, rânduri, pe spinarea țării proștii, parcă gena omeniei a pierit. Topârceanu, duh vestit, a văzut în vis un câine ce s-a năpustit hoțește pe spinarea unui bivol adormit. Bivolul, surprins de gestul câinelui s-a dezmorțit, l-a luat frumos în coarne, în țărână l-a trântit și i-a spus Măi zevzecule, pe mine nu te urci să dormi, ci numai dacă ai în cap proiecte pentru mine de urnit.
Slujitorul devotat
Când vine vorba de mamă rămân făra cuvinte nu-mi amintesc decât că a fost puternică în timp ce eu am fost mereu plin de îndoieli de tot felul grăbit să mă îngrijesc de gândurile mele fără însemnătate desigur vorbind despre mine își întreba consortul ce vrea de la viață copilul ăsta toată ziua umblă cu capsa pusă nu știu când stă cu mine în fierărie cred că își ține capsele ascunse zâmbea obosit tatăl meu spaima fiarelor de tot felul de vă veți întreba de ce era puternică mama mea trebuie să va spun că muncea ca un bărbat în fierărie la arat în pădure la tăiat și cărat lemne la cositul și la strânsul fânului toamna la tăiatul cocenilor și la recoltarea bostanilor dimineața când roua era aproape speriată de respirația brumei ... de trei ori pe zi la masă mama era slujitorul devotat al gurilor flămânde mă obișnuisem așa de mult cu prezența ei încât după prima zi de școală din viața mea am anunțat-o că nu mă mai duc pentru că nu-mi place învățătorul pentru că pierd prea mult timp cu lucruri fără însemnătate și pierd legătura cu universul curtea casa părintească ulița mereu prăfuită a satului întâmplările ce se petrec prin curțile bunicilor pur și simplu era vorba de o evidentă criză de timp du-te mă de aici cu prostiile tale mâine dimineață îți pui frumos ghiozdanul în spate și te duci la școală chiar dacă va trebui să te duc eu târându-te de mână ... ce vorbești acolo ziceam eu în gând crezi că am nevoie să fiu ținut de mână eu care zilnic port atâtea războaie cu infinitul?!... Nu prea se văd ochii mei și ai mamei mele în poză părem a fi doi oameni întregi încremeniți nemulțumiți liberi pentru o clipă de poverile care nu ne-au ocolit eu am rămas în timp ce ea s-a dus spunându-mi în acea ultimă noapte să ai grijă de toți ai tăi am mangâiat-o până când a adormit iar ceea ce urmează nici nu mai merită să fie pomenit. Niciodată mama mea nu a văzut în mine altceva decât un pui de țăran rătăcit. Toate însăilările mele literare i s-au părut ciudate drept pentru care citea mereu biblia ortodoxă la lumina singurătății după sosirea fiecărui asfințit.
Ce fel de om eram eu…
În amintirea tatălui meu…
Călătorului îi stă bine cu drumul. Pandemiile vin astăzi și mâine vor pleca. Tehnologiile sunt mai rele decât orice virus. Locul lor era în cutia Pandorei. Până când omul va separa binele de rău. Până când omul va înțelege că nu este stăpânul pământului. Până când omul se va mulțumi cu ceea ce este curat și veșnic. Mimăm fericirea virtuală. Pentru că nu mai avem tăpșanele de altădată. Pentru că am ajuns să trecem unii pe lângă alții fără să ne spunem "Bună ziua nea Avrame ce mai face soața Dumitale Coana Voica?" Pentru că nu mai suntem atenți la țurțurii de ghiață la țopăitul codobaturei la susurul apelor dezghețate la căderea în uitare a filelor de calendar. Ce fel de om eram eu atunci când așteptam cu nerăbdare sosirea berzelor?
La izvoarele iubirii
Iar, din cer fulgii coboară, fiecare fulg o scară, ca și omul, de când lumea are propria povară. Unora, poate le pare că povara e prea mare, cad, se-ndreaptă de spinare, nu există variantă, trebuie să ai răbdare. Sau, să plângi curat în tine și să râzi pe dinafară, axiomele divine se vor înhăma senine să te poarte, într-o doară, la izvoarele iubirii care stau uitate-n Mine.
În timpul rămas
Au fost multe zilele
primite în dar
la loteria duhurilor
rechemate.
Le-am petrecut
oscilând între vuietul singurătății
și dansul fermecător
al privirilor
care nu au nimic de ascuns
în fața cuvintelor.
Iar în timpul rămas
mi-ar fi plăcut să am o colibă
a unchiului Tom
la marginea zării
de unde să văd
trecând
încă odată
prin fața ochilor mei
sufletele eliberate
ale celor
care au fost
odată cu mine
frumoșii vremurilor fără pereche
de altădată.
Omul cu mârțoaga emancipată
Rămas fără picioare
în timpul războiului
avea sufletul
unui om întreg
umbla cu o mârțoagă
emancipată
se oprea în dreptul casei noastre
la umbra mărului
în care eram mereu cocoțat
își scotea cioturile
din obielele în care erau înfășurate
era vesel
și avea chef de vorbă
îi aduceam un castron
cu bostan cu lapte
mânca fericit și vorbea despre
întâmplări care mi se părea
că nu puteau fi adevărate
se odihnea puțin
apoi încăleca
pe mârțoaga emancipată
spunându-mi
când mă întorc o să-ți aduc
un bulz din flori de porumb
tăvălite în zahăr
cum n-ai mai văzut niciodată
nepoate
apoi dispărea
înghițit de curbele
croite de întâmplare
în vatra blândă
și dezordonată
a satului
rămâneam trist
pe marginea șanțului
timpul curgea nemilos
nivelând îndârjit
ale satului zgomote mari
și-ale zărilor șoapte.
Monolog
Doamne, eu am venit să văd ce mă așteaptă dacă voi fi socotit vrednic să intru, zâmbind, pe poarta aceasta. Știu, sunt plin de păcate, pentru mine există hotar între amănunte și adevărurile esențiale, de aceea sunt mereu încordat și uit de unde vin, cu ce mă ocup și chiar încotro merg. Îmi plac vulturii, Doamne. Adevărați filozofi care cunosc diferența dintre cele mărunte și ideea de univers. Nimeni nu-i bate la cap în timp ce fac rotocoale înalte pe cer, îți spun eu, dacă nu știi, acestea sunt silogismele lor recurente. N-am crezut că vulturii sunt preocupați de înalta cunoaștere. Doamne, am început să cred că nu are cum să încapă în sufletul meu toată lumina gândului tău. Măcar de-aș putea să învăț cum se poate muri la streașina clipelor reci, în care aș vrea să te-ntreb de ce nu mai vii, să arunci o privire în ograda părinților mei, în amurg, să te mângâie cântec de greier pe care dansează tăcuți și crispați lilieci.
Nici o clipă
Cârtița pe sub pământ fără ochi fără cuvânt sprintenă strălucitoare ce minune ea nu vede doar ascultă adierile de vânt ea nu stie ce înseamnă bună dimineața soare în livadă pe răcoare încă doarme duhul zării dar curând se va produce în grădina amorțită iarăși tainica schimbare și va da cireșu-n floare vaca Domnului învie toate curg înspre uitare iar cu ochiul trist al clipei savurăm acest amestec de am vrea și nu se știe uiuiu n-am să mai spun zice lumea că-s nebun nici nu beau nici nu fumez cred că-ncep să hibernez dar nu orice hibernare va fi una structurată introducerea cuprinsul și-o lehamite mușcată de privirea fermecată a acelor care zilnic se adună iar pe uliți ...dar picioarele li-s grele gardurile-s prăvălite bojdeucile picară asta-i lumea nici o clipă nu ne este adăpost în care duhul să învețe cum să piară.
Interogare
Domnul fie lăudat pentru tot ce nu ne-a dat anotimpuri nesfârșite patimi grele bani de-a valma și-ntuneric fără hat Vrăbiile prin zăvoaie se-adunară iar la sfat Iar pisicile perverse în online se hotărâră să se-ntreacă-n mieunat iterând pe teme simple căutând un unghi din care de dileme au scăpat Numai omul plin de sine cugetând la veșnicie stând cu nasul în ceasloave moțăind nelegănat a-nțeles că viața este lucru tare complicat Dacă ninge dacă plouă tu așteaptă răsăritul și când vine râzi ca prostul care-ajunse peste bivoli super mega împărat Am pe suflet multe scame unele s-au diluat altele sunt mai pregnante dă-le-n trăznet și-n bulboana unde zeii s-au scăldat Ce fac eu îmi plâng de milă cer pomană de la Tine sau îmi duc zâmbind povara de a fi o nebuloasă în complexitatea lumii dificil de explicat?
Raiul
Iarăși
mă întorc la voi
zile gri
cu mult noroi
aveam casă
și lumina
nu se dezlipea de noi.
Îmbrăcați
pe apucate
în nămeții mari cât casa
vedeam lumi și cazemate.
Viscolul
mușca pământul
sobele torceau uitate.
Aveam aripi
primăvara
când cu-atâtea flori
livada
mă făcea să cred că raiul
va cuprinde toată țara.
Dumnezeu
veghea la toate
moțăind pe jumătate
liberul avânt din mine
să-ndrăznească a pricepe
veselie și suspine
într-un rai în care viața
duce totuși
către moarte.
Aș putea să spun
că raiul
este o grădină-n care
ce-i ce râd
le au pe toate.
Iar acei
ce se-nfioară
când trec carele la moară
și când latră câini la stele
văd și simt cum trece timpul
prin același punct al zării
pentru-a nu știu câta oară.
Cuvântul
Cuvântul trebuie lăsat să iasă singur pe-nserat în ulița de vis a zării din care timpul a plecat. Și plânsul lui în simfonii să se adune cu veșniciile la sfat. Privighetoarea trebuie să-i fie dascăl și să-l învețe cum se poate zidi speranța din oftat. Arcușul inimii să rabde răcoarea nopților de vară prin care trece obosit cuvântul de licurici și greieri ascultat. Lăsați cuvântului deschisă o poartă ca să ducă până-n stele povestea celor care l-au purtat prin pulberea vreunei uliți a unui colț de veac uitat.
ASEMENEA OM
Dincolo de întuneric EL a văzut infinitul și țesătura de reverberații a amănuntelor căci avea meteahna abstractizării atotcuprinsului Asemenea OM este păcat să-l silești să încapă-n prea multe cuvinte Mai bine să ne vedem de multele noastre nevoi privindu-i cu milă pe cei ce-nfășoară esența-n noroi
Auzul meu de Mozart
M-am cam încurcat în ițe tot țesând aiurea țoale Am uitat de răsărituri și apusuri hibernale Nu mai vede nimeni fluturi doar emoticoane goale Stau tăcut în carantine super intelectuale S-a tocit ceva în mine roata vieții se învârte cam agale Și când îmi înalț privirea către tine Doamne-i jale Te-aș striga dar peste mine sunt prea multe angarale Stau cu zâmbetul pe buze curg ideile din mine abisale Minunată este clipa cu parfum de veșnicie în containerele sale Ce vă tot hliziți la stele dangăte de nemurire se aud din nou în vale Sau... auzul meu de Mozart dă rateuri infernale?!
Iarna
Iarna albă peste sat liniște a semănat toată zarva de pe uliți de uimire a-nghețat Dumnezeu privind din ceruri mormăie sfios în barbă au crezut că i-am uitat fi-le-ar zilele mai bune sunt frumoși și plâng ca nimeni din împărăția asta fără sens și fără hat.
Am să plec cu fruntea plină…
Trec milenii
trec și clipe
oameni triști
și oameni veseli
cu osârdie visează
altă lume să-nfiripe
dealurile
altădată
sfetnici buni și muți ca zeii
zi și noapte se întreabă
de ce nimeni nu le calcă
neclintirea niciodată
eram mic
și infinitul
își tăia prin mine cale
când prea iute
când agale
tulburându-mi răsăritul
aș fi vrut
și n-am știut
să păstrez adânc în mine
zilele în care râuri
de impresii își săpară
matcă-n duhul meu tăcut
am să plec
cu fruntea plină
de emoția în care
aripile minții mele
cu putere au bătut.
URARE
La doi pași de clipa-n care
anul greu al pandemiei
a pornit călătoria
spre oceanul de uitare
LA MULȚI ANI
ȘI BUCURIE
IAR ALĂTURI SĂ VĂ FIE
ÎNSUȘI CEL CE NE PRIVEȘTE
SURÂZÂND
DIN VEȘNICIE!
Ca o frunză pe o apă…
Nici nu știu
de ce mă-ntreb
încotro se duce timpul
furișându-se prin poduri
pe la streșini
și prin inimi
scrijelind în ele gânduri
care nu se pot întoarce
la surâsul cald de-o clipă
ca o frunză
pe o apă
trec și eu
cum trece timpul
nu mai las să-mi fie plânsul
roua care spală gândul
de-a-nțelege
cum respiră
fără mine infinitul.
Clipa
A pornit dintr-un cătun
de nici o ispravă bun
și s-a dus maică s-a dus
până a căzut răpus
mai de bine
mai de dor
căci în mintea lui
ciudată
orizontul după care
din găoace a plecat
când să pară că-i aproape
iarăși s-a îndepărtat
sta cu gândul
de stanoaga
omenirii rezemat
și-amintirile din vremea
când era copil în sat
l-a-nceput păreau o glumă
dar cu timpul deveniră
dor de lucrurile simple
din căsuța părintească
unde-a plâns după himere
și de clipă a uitat.
În căutarea azimutului
Când a venit pe lume, copilul a plâns. Nu vom ști niciodată dacă de bucurie sau de teama necunoscutului. A fost obligat să renunțe la întunericul odihnitor din pântecele mamei. Afară, a fost întâmpinat de lumina orbitoare a sufletului ei. Pentru prima dată în viață a aflat ce este mângâierea cuvântului. Treptat, plânsul lui a început să prindă contururi noi, devenind scâncet, apoi surâs nealterat și, în cele din urmă bucuria de a descoperi imensitatea necunoscutului. Astfel, simplitatea este condamnată să-și caute înfățișări noi uitând de căldura întunericului care a ocrotit-o la începuturi. Din ceea ce a fost copilul a rămas cu un buchet de nostalgii. Prezentul lui este atât de vast încât uneori uită cu totul de scurgerea timpului. Cea mai înaltă formă de abstractizare a fericirii. Să trăiești astfel încât să uiți, fără teamă, de necruțătoarea scurgere a timpului. Mai bine mai târziu decât niciodată, să învățăm cum să fim stăpânii fericiți ai secundelor!