Rămas fără picioare
în timpul războiului
avea sufletul
unui om întreg
umbla cu o mârțoagă
emancipată
se oprea în dreptul casei noastre
la umbra mărului
în care eram mereu cocoțat
își scotea cioturile
din obielele în care erau înfășurate
era vesel
și avea chef de vorbă
îi aduceam un castron
cu bostan cu lapte
mânca fericit și vorbea despre
întâmplări care mi se părea
că nu puteau fi adevărate
se odihnea puțin
apoi încăleca
pe mârțoaga emancipată
spunându-mi
când mă întorc o să-ți aduc
un bulz din flori de porumb
tăvălite în zahăr
cum n-ai mai văzut niciodată
nepoate
apoi dispărea
înghițit de curbele
croite de întâmplare
în vatra blândă
și dezordonată
a satului
rămâneam trist
pe marginea șanțului
timpul curgea nemilos
nivelând îndârjit
ale satului zgomote mari
și-ale zărilor șoapte.
Superba amintire in versuri, Dorine, am si eu amintiri din mult prea indepartata mea copilarie dar nu am fost in stare decat in proza, aici, la acest capitol te invidiez sincer, asa cum sincere si neimpovarate de artificii sunt aceste bijuterii. Sa nu ma crezi interesat in vreun fel.
Ma gandeam odata ce diferentza intre tine si fie iertat, Filias, fratele tau, care m-a impresionat cu sinceritatea si seriozitatea lui cazona dar calda, prietenoasa. Tu ai iesit mai mut, dar artist…
Filias era de o seama cu Domnia ta. Parca iti si semana putin cand facea glume pe seama muteniei mele. Adevarul este ca imi place mai mult sa ascult decat sa dau din gura. Am realizat…cam tarziu, ca nu este bine. Dar, cum te nasti asa te prapadesti. Nu se pune problema sa cred eu nu stiu ce despre Domnul Kosta. Faptul ca nu reactionam la fel in fata prostiei este mangaiere pentru mine. Si mata este un artist. Din pacate, tara este suprapopulata de avortoni…