Ca o apă care duce
liniștea spre noi tărâmuri
a trecut copilăria
și acum la bătrânețe
a-nceput din nou să urce.
Doamne, aripi de mi-ai da
prin puhoaie și nămeți,
prin sânziene și scaieți
să mă lași să zbor
aș vrea.
În genunchi la poarta care
către lume mă-mbia
m-aș întoarce
să o mângâi
dar mi-e frică de tristețea
care-a dat lăstar din ea.
Eu, numai eu știu cum se poate opri timpul. În calea lui se poate ridica zidul înalt al uitării. Din praful blând al ulițelor amestecat cu zarva neutră a pițigoilor. Din roua fermecată a dimineților care mângâie gleznele obosite ale mamelor. Din surâsul obosit al orizontului săgetat de țipătul exagerat al închipuirilor. Din amintirea fratelui meu așteptând, obosit, seara, pe marginea patului, ospățul încropit din nimic de îngerul lui păzitor... mult prea grăbit să-l cheme la sfatul ținut de sufletele care-au pornit spre înalturi...
Mai că-mi vine să mă duc, înserarea s-o apuc, unde curg izvoarele și foșnesc mioarele când le place soarele. Iată, lumea-n care-am fost, Doamne, nu mai are rost, timpului să-i dea culoare, sufletului meu răcoare și tăriilor răbdare. Și nimic nu este omul rătăcit precum atomul, care doarme neștiut în pridvoarele de lut ale veacului trecut. Eu am fost stăpân o clipă. În zadar, căci fericirea în milenii se-nfiripă.
Poate fi respectat un conducător care nu l-a citit pe Hegel? Indrăznesc să spun că da. Cărțile lui Hegel nu se ocupă de managementul energiilor unei țări, ele doar încearcă să ne explice cum ar trebui scrisă istoria spiritului, de toate mărimile și adâncimile posibile. Poate fi respectat un conducător care nu are cunoștințe de bază sau amănunțite despre managementul unei organizații? Indrăznesc să cred că da. Cu o condiție, însă, să aibă bunul simț de a se sfătui cu oameni care știu multe despre dificila problemă a managementului în genere. Poate fi respectat un conducător care confundă interesele lui personale cu niște repere ale bunului simț? Asta, NU! Bunul simț este soarele în jurul căruia trebuie să se învârtă, cu mult tact, interesul personal al conducătorului, ba chiar al omului în genere. Omul căruia orgoliul personal i-a strivit bunul simț elementar, este o priveliște jalnică. Dacă un astfel de om mai este și conducător, atunci el, în loc să fie un catalizator al energiilor celor păstoriți, este pur și simplu un mare obstacol. Un obstacol la temelia căruia stau o gândire limitată și un caracter îngust. Dacă astfel de conducători sunt cultivați, înseamnă că cineva le vrea răul celor conduși de ei. Dacă astfel de conducători nu sunt sancționați, înseamnă că cei conduși de ei sunt niște roboți, a căror conștiință s-a tulburat cu asupra de măsură. Și, uite cum, ajungem la Hegel, ale cărui povești despre spirit și conștiință i-ar putea resuscita pe cei aduși, prin lucrarea diabolică a vremurilor, în stadiul de roboți. Putregaiul se simte în largul lui în societățile care nu veghează la excelența conducătorilor. Ce să caute în fruntea unui stat un individ care nu a învățat nimic din greșelile înaintașilor, nu pricepe nimic din provocările prezentului și este absolut străin de felul în care trebuie să arate viitorul. Cea mai mare calitate a unui conducător se ascunde în felul în care înțelege viitorul celor pe care îi conduce. Vai de mine! Despre ce vorbim noi aici!? Conducătorii noștri au fost, sunt și tare mă tem, vor fi niște Mitici, penibili, inculți, hrăpăreți și…fundamental… lipsiți de bun simț.Veritabili cultivatori de putregai.
Toamnă, frunza ta gălbuie s-a împrăștiat tăcută peste praful de pe uliți și pe miriștile triste dar și-n sufletul acelor ce sunt vii și anevoie către echilibru suie. De-aș fi fost un fulg în zare să nu văd să nu mă doară când pe chipul mamei mele timpul a oprit surâsul veșniciei să mai zboare. De-aș fi fost ecoul firii n-aș mai fi plecat în lume aș fi scrijelit în stele câteva cuvinte-n care să încapă de la sine toată spuma nemuririi.
Lin își duce soarele spre apus fuioarele și-n plecarea lui domoală mângâie izvoarele. N-am avut cândva putere să cutreier însetat de răzoarele stinghere și de cerul înstelat. Am umblat ținând în mine chipul zilelor senine și cărările pe care zorile veneau sprințare. Am avut și n-am știut. Am plecat și râul vieții în lăuntru-mi a secat. Azi mă uit și văd doar ceața cum cuprinde dimineața ceea ce a fost un sat.
Poate, că mai sunt pe dealuri șoapte. Rătăcite, în cotloane vechi zidite! Și-n pământul ce mi-a mângîiat avântul. Mărăcine, mărăcine, nu mai stă cuvîntu-n mine. Bulgări de melancolie încă sunt pe deal la vie. Nucul frunza și-o foșnește de când soarele răsare până noaptea se lățește. Ascult singur prin pădure susur de izvoare blând. Doamne, tare mult aș vrea să adorm cu tine-n gând. Și mergând tiptil prin visu-mi s-o mai văd pe mama mea. Să nu mai aud cum trece în caleașca lui cea rece timpul meu mușcând din slava ce mi-a dat-o Dumnezeu.
Va trece timpul și într-o dimineață tu vei fi plecat eliberat de gândul de-a urca voios la stele și din strânsoarea adevărului trucat abia atunci în urma ta vedea-vom cum rămâne un zâmbet cum nu multora tăcerea zărilor le-a dat și înserările vor țese păienjenișuri noi la streașina uitării în timp ce greierii se ceartă de-amorul artei lângă zidul dărâmat n-a mai rămas din ploile de altădată cu care praful zile l-ai spălat o picătură ca dovadă că ai fost viu și-n zilele prea lungi de vară pe dealurile blânde ai cântat.
Fir-ai deal și fir-ai vale, m-ați lăsat să plec în lume după fumul alb al zării și parfum de vorbe goale. Și m-am rătăcit în zare, nu am mai văzut cum cade frunza toamnei pe cărare. Bate vântul poarta mică, năpădită de uitare. Plânge prispa, obosită de atâta așteptare. Oare cine sunt aceia care trec, străini, prin ceața fericirii trecătoare?!
Sus pe deal, o căprioară privea soarele cum zboară, pe deasupra teilor și a scarabeilor. În poiană veselie, puful alb de păpădie a pornit la întâmplare după razele de soare. Parcă timpul sta pe loc, oamenii fără noroc trec pe uliță agale, parc-ar merge să le deie orizontul în ghioc.
Nunta lui Nicolae al Margaretei înveselise colțul de sat în care visam în surdină să fiu împărat brazii împodobiți atârnau pe gardurile obosite porțile erau larg deschise către Dumnezeu lăutarii cântau ca niște nebuni puhoiului de oameni dezlănțuit până și tatăl meu o învârtea pe mama în centrul dansului oarecum stingherit Domnule cum s-a ajuns atât de departe mă întrebam privind încleștarea clipei cu iluzia omului simplu de a respira sămânță de infinit Aș fi vrut să plutesc pe deasupra acestor chipuri care știau să se bucure de timpul care le-a mai rămas până la asfințit m-am trezit deodată lângă prietenul meu întors din război fără picioare care văzându-mă s-a înveselit ia prâsle-o un bulz cu flori de porumb strânse buchet cu o pastă de zahăr și în miere de tei tăvălit privește-i parcă sunt din altă lume au uitat de sfinți au uitat de crîșmă au uitat de nopțile pline de umbre în care tinerețea celor de ieri a murit mă duc să aduc o mână de fân calului Dumitale aici năpustit ... astfel erau zilele mele atunci când eram în Grădina Domnului proaspăt sosit.
Nu există timp fără om, nici cuvânt fără Dumnezeu. I s-a dat pământului om pentru ca acesta să-i sporească frumusețea. I s-a spus omului, privește în jurul tău și vei înțelege care îți este locul. Dar, omul, de mii de ani a uitat ce este sfiala. Tot scormonind pământul în jurul lui, schilodindu-i crestele, asuprindu-i văile în care sălășuiesc uitate pietrele vechi și noile ape, omul a început să uite de unde vine miracolul clipei.
Omule, planurile tale sunt oare mai importante decât echilibrul stelelor în univers? Cu mâinile tale nu poți atinge decât umbra infinitului. Doar sufletul tău descătușat îți poate fi călăuză în labirintul eternității. Ai venit să privești, să te bucuri, să ierți și să visezi că vei înțelege o parte din înțelepciunea universului. Nimeni nu te-a pus judecător peste slăbiciunile și nedreptățile vremurilor. Pășește cu sfială prin grădina plină de miracole a clipelor!
Prin pădure, ascultând susur de izvoare blând, rătăcindu-mă, aș vrea să adorm cu tine-n gând. Și în vis, cutreierând, zările împresurând, aș ajunge lângă tine să te văd cum stai pe prispă, bucurându-te plângând. Ai plecat, doar în tine suspinând, a-ndoială murmurând, și te-ai stins, ca o idee stelele reverberând.
Nu știu de unde vin și nici încotro merg trăiesc înfășurat în aburul clipelor uneori răcnesc în mine însumi văzând cât de slab sunt în fața fleacurilor altora le spun oare ați înțeles cât de importante sunt marile idei și ce bine ar fi să construiți totul bazându-vă pe abilitatea lor de a deschide ferestrele necunoscutului deși acum nu mai sunt așa de pornit împotriva frontierelor necunoscutului încep să cred că adevărul este o închipuire a omului care aflându-se din întâmplare într-un anumit punct ar vrea să înțeleagă ce înseamnă să fii nemuritor dar să poată mușca din realitatea unui măr ionatan toamna când căruțele intră pe porțile gospodarului înverșunat doldora de struguri Doamne de unde să știu eu că trebuia să citesc mai atent acele pagini în care erau vii toți cei pe care îi găsisem când m-am născut sunt ani buni de când pe ulița copilăriei nu a mai trecut nici o căruța cântând din talerele dăruite ei de fierar sau cine știe plângând în amurg pentru că își dădea duhul încă o zi din calendarul plin de surprize al eternității.
Covrigi calzi aduși la geam de o femeie cu obraji încinși de cuptorul acela preistoric înșirați pe sârmă ca niște mărgele le simțeam mirosul m-am zăpăcit cu totul am pus în palma bătătorită a femeii banii pe care îi mai aveam zicându-i Sărut mâinile Doamnă pentru covrigii aceștia atât de vii mult mai vii decât covrigii pe care i-am primit de Moș Ajun de la gospodinele pe care le-am urat ca un iureș a fost copilăria mea toate s-au dus de râpă în timp ce eu încercam să înțeleg rosturile adânci ale unui timp care plutea abătut pe deasupra lucrurilor care stau la temelia începutului.
Cazut pe ganduri
omul sarac
s-a ridicat iute
si a pornit mai departe
catre tinuturile
in care invatase ca sunt
paduri
vietuitoare
si scari catre inchipuiri nemaipomenite
oare pentru cine
se intreba el
ros de indoieli care ii blocau orizontul
un fel de praf invizibil
„Mai omule
opreste-te din mers
in curand
oamenii nu te vor mai cunoaste
si vei imbatrani
cu fruntea brazdata de apele singuratatii
fereste-te de praful invizibil
care se asterne peste amintiri
peste vise
si peste plantele
a caror simfonie stiai s-o asculti
ca nimeni altul
ma bucur ca te-am vazut
stiu ca ai renuntat la tine insuti
dupa ce ai ramas singur
in lumea ta
fara minciuni
fara excese
cu sfiala privind la fata apusului
luptator neluat in seama cum esti
nu am destule cuvinte
sa-ti spun povestea
de aceea
cand te privesc
as vrea sa inteleg
cum a ticluit Dumnezeu
universul
din amanunte
si din infinit”.
La apus de tinerete
lumea nu mai are darul
de-a avea mai multe fete.
Pentru cei ce sunt in tema
e un semn ca adevarul
are alta-nfatisare .
Nu mai sunt nici bifurcatii
care fac din viata noastra
o statornica dilema.
Noptile in care luna
se umplea de dor de stele
ratacind precum nebuna,
nu mai sunt
caci se rarira
cei de care ne legasem
pentru-a fi in multe una.
Aici
nu este mana omului.
In zare se vad niste umbre
care amintesc,
vag,
de inghetarea timpului
odata cu parfumul
si culoarea lucrurilor.
Surasul intregului,
iata la ce trebuie sa va uitati voi
cei ce sunteti mereu nemultumiti
de unul,
de altul,
de insusi Dumnezeul care nu se arata
ca sa nu va tulbure intimitatea,
uneori gaunoasa,
alteori plina
de splendorile universului.
Sa nu fiti tristi,
nici o clipa!
Gandurile trebuie sa asculte,
odata cu voi,
susurul departarilor.
Ochii trebuie sa inteleaga,
odata cu voi,
ceea ce este nepieritor
in privirea celui ce s-a pierdut
in cotloanele infinitului.
Era un om.
Avea o traista vesela pe umar.
Zambind strainilor in soapta,
urca poteca
pentru care ingerii si demonii se lupta
furandu-ne
din prea putina noastra soarta.
Ceva mai jos,
trecea,
un car impovarat cu fan,
pe langa el
doi oameni ce pareau in varsta
abia mai rasuflau
in panta
pe care timpul curge vara iute
si-n urma lui doar pietre fara suflet
mai raman.