A cunoaste,
a uita,
a surade,
a manca,
a privi in adancime,
a ramane mult in urma
de singuratatea ta.
A visa eternitatea,
a strivi de spuma zarii
toata metafizica.
A iubi,
a rupe ganduri,
a inmarmuri de jale,
a te rataci,
a plange dupa cel ce-ai fost candva.
A muri,
a rupe stele,
a vibra,
a intelege taina fulgului de nea.
A ierta,
a te include
fara zgomot in lucrare,
a pluti pe raza lunii,
temator,
a fi cuvantul
de la temelia lumii,
intelesuri fara numar
a rosti si-a mangaia.
A cersi,
a da cu pietre
intr-un rasarit de soare,
a te indrepta spre matca
apelor nemuritoare.
Sensul lumii a cuprinde
in generative reguli,
intru slava fara haturi
a-nvierii repetate
a taranei
din surasul
adormit de frig in ea.
Pentru a se furisa in eternitate
timpul nu are nevoie de ingaduinta mea.
Chiar si acum,
cand neuronii mei s-au dilatat
asemenea marilor spatii einsteiniene,
clipele trec
ca niste stoluri de pasari calatoare
pe deasupra nostalgiilor
care nu au habar de alinierea
planetelor.
Daca sunt privit
de pe inaltimile muntilor Himalaya
eu nu sunt
mai nimic in ecuatia splendorilor
universului.
Dar
atunci cand albina isi cauta polenul
prin livada cu meri infloriti
universul nu mai conteaza.
De aceea
insistenta cu care timpul se furiseaza in
eternitate
nu este un fapt care merita atentia
noastra
finita si imperfect ancorata
in subtilitatile nemarginirii.
Noi putem straluci
pret de o clipa
daca intram in rezonanta cu muzica
polifonica
a amanuntelor.
Noi putem iesi din matca cuprinzatoare a
uitarii
daca ne regasim echilibrul
sorbind din taria cuvantului.
Când în trup sălăşuia,
o fereastră către lume,
să găsească,
să-şi asume,
sufletul nădăjduia.
Înţelept,
cu greu găsindu-şi
albie şi râu în sine,
sufletul murea o clipă
cu speranţa că în ceruri
răul însuşi
va fi bine.
Lasă,
suflete,
să curgă,
lava minţii,
demiurgă!
Şi din prea puţin de clipă
să-ţi întinzi asupra zării
uriaşa ta aripă.
O fereastră
către lume,
sufletul a fost cândva.
Dar, dorinţele şi teama
au făcut
să nu rămână
decât numele din ea.
Mai e timp,
mai e lumină.
Mai avem cuvinte-n care
zarva lumii se aude
ca o ploaie
cu surdină.
Amăgindu-mă,
sau,
poate,
dând un alt contur tristeţii,
iar mi-e dor de tine,
mamă,
iar mi-e teamă că sticleţii
mă vor izgoni din mine,
tocmai când lumina zării
îşi fardează nemurirea
în oglinda dimineţii.
Suflete,
eu n-am nici umbră
dacă nu mai ţii fereastra
nemuririi tale-n mine.
Suflete,
eu sunt ţărâna,
tu eşti duhul învierii
zâmbetului din suspine.
Luminează,
Doamne,
calea
gândului spre împlinire!
Dăruieşte-mi har şi sete!
Şi un strop din infinitul
ce transformă orizontul
dintr-o taină în rostire.
Vreau
să-mi dai răgaz,
Stăpâne,
cât să-ţi pot privi lucrarea.
Şi să-mi pot turna-n cuvinte
bucuria şi mirarea.
Căci,
eu nu mai vreau în stele.
Prea m-am săturat de ele.
Vreau pe prispa casei mele.
Latre câinii,
plângă mieii!
Şi în ierburi să se-audă
cum se-ngână scarabeii!
Afara ninge
cu fulgi mari de zapada
si eu ma visez descult
pe ulita stramta,
trecand pe la poarta uitarii
alaturi de vrabii zburlite
si puse pe vesnica sfada.
Ce vremuri,
ce oameni,
ce simplu,
putinul ajuns fara margini
in timp ce la streasina casei
stau turturi de gheata
gramada.
A crivat rasuna si zarea
dar noi suntem veseli ca plopii
in care chemarile zarii
din muguri sperante inoada.
Ma uit pe fereastra
si timpul adoarme alaturi
de focul din soba incinsa.
As vrea sa am aripi la suflet
sa pot pacali primavara
sa vina desculta-n livada.
Zarea?
Domnul?
Sau prostia?!
Cine oare sa ne bata?
Rad
pe sticla vremii,
mata,
insi cu fetele patate
de rugina
nestiintei
de-a purta un neam spre bolta
cerului,
nemasurata.
Parca ieri
imi spuse mama
ca nu poti sa pui fasolea
in hambar
nevanturata.
Nu stiu.
Am uitat.
Au murit amintirile.
Parca as fi un robot.
Ochii mei refuza amanuntele.
Auzul meu refuza zgomotele.
Idei si cuvinte.
Pana cand se vor trezi ghioceii.
Pana cand poiana
numai de mine stiuta
se va umple iarasi de margaritar.
Si se va simti in vazduh
adierea invierii.
Libertatea de a fi altceva
il poate aduce pe om
la un pas de rusinea absoluta.
Ce s-ar alege de credintele omului
daca Dumnezeu ar uita
pentru o clipa
care este importanta adevarului.
Nu este vorba despre adevarul absolut.
Poate fi adevarul intrezarit.
Poate fi adevarul care adaposteste
o parte din lumina de dincolo de clipa.
Poate fi adevarul
care tanjeste dupa eternitate.
Cei care isi fac haina sufletului
din panza multicolora a clipelor
sunt asteptati in taramul uitarii.
Cei care uita
sa se minuneze in fata cuvintelor
vor gasi inchisa poarta
prin care omul
poate intra in lumea
omnivalenta
a adevarului.
Oriunde vei privi
timpul trecut
te va ajunge din urma.
Va veni o zi
in care
nu vei mai putea
nici macar sa plangi
pentru ca izvorul lacrimilor
va fi uscat.
Insasi ideea de suflet
pare sa fie amenintata
de scurgerea dezordonata a timpului.
Iti privesti mainile
brazdate de amintiri care nu vor sa piara.
Te uiti
in oglinda
si nu-ti vine sa crezi
ca ai ramas singur.
Nu mai ai putere
sa le spui prietenilor
ca ai murit.
Te strecori printre cuvinte
neobservat.
Nimeni nu te mai trage
de maneca rupta a camasii gandului tau.
Esti inconjurat de obstacole mestesugite.
Incerci sa ajungi
in poiana cu nuci odihniti
dar cararile vechi
au fost inghitite de catina
plina de ace
si brusturi cuminti.
Soarele
parca rasare si-apune
in vremea din urma
prea des.
Nu exista nici o constanta
cinstita
in universul acesta pervers.
Exista doar drumuri fara intoarcere
pentru cei care sunt infinitului hrana
si clipei samanta de mit.
De aceea
va veni o zi in care si streasina casei
va lacrima sub povara uitarii
la ceas de banal asfintit.
Ape tulburi
incurcara
incercarea ratiunii
de-a visa la primavara.
Avem munti
avem si ape
dar n-avem in noi sfiala
si taria de-a ne rupe
de castigurile calpe.
Pana sus
in varf de munte
cei ce mint
se catarara.
Pentru-o clipa
ne-amagiram
ca vom fi si noi in lume
altceva decat prostie
si ocara.
Unde este stiinta
care ne indrituieste
sa punem etichete
oamenilor si intamplarilor?
Ce rost are
teama de necunoscut
pentru cel ce nu a ridicat
inca
privirea asupra orizontului?
Penibil
in stare pura
cel ce se crede
bun si drept
cu fiecare cuvant
slobozit inspre ceruri.
Invata-ma Doamne
sa tac atat de frumos
incat cel ce asculta
devine
un mic intelept.
Piramidele
au ajuns o ruina.
Oasele lui Alexandru Macedon
s-au amestecat
cu nisipurile orientului.
Vitejia soldatilor romani
nu va fi cunoscuta,
aievea,
niciodata.
Cetatea Troia
a disparut cu totul de pe suprafata
Pamantului.
Cu toate acestea,
eu inca mai cred
in existenta nepieritoare
a unui loc
in care muntii din inchipuirea mea
mangaie timpul si cerul.
Voi,
umbrelor,
unde aveti adapost iarna,
in timp ce noi,
cei plamaditi din carne si oase,
ne vanturam,
fara tel,
printre minunile invizibile
ale devenirii universale?
Suntem mereu in opozitie
cu acea parte modesta din noi
care simte in ce directie
ne poate duce
ecuatia fericirii.
Si nu avem ochi
pentru firul de colilie,
chinuit de arsita verii
si mangaiat de adierea impersonala a
vantului.
Am visat
c-am ajuns intr-o lume
in care cuvintele tac
si zambesc
maruntelor adieri ale timpului.
De unde veneam eu,
cuvintele erau mereu incarcate
cu polenul silentios al clipelor.
Acestea sunt cuvintele
care viseaza la infinit si puritate.
Acestea sunt cuvintele
care mor fara sa cunoasca
starea de echilibru atemporal.
Dincolo de cuvinte
suntem noi
si proiectele noastre de nemurire a eului.
Milenii de inclestare surda
pe meterezele eului
au lasat urme pe chipul cuvintelor.
Cine sunt EU?
Cine sunteti voi CUVINTELOR?
Cum sa va spun,
era inalt,
frumos
si tacut.
Cand il intalneam
imi daruia zambetul lui,
aflat undeva la limita perceptiei.
„Nu sunt de pe alta planeta,
dar
deocamdata
nu este nevoie de mai mult,
imi spunea zambetul lui.
Nu trebuie sa-mi spui numele tau.
Ti-am auzit gandurile speriate.
Au ramas suspendate intre infinit si clipa neinsemnata.
Trebuie sa inveti de la albine rabdarea de a aduna polenul.
Sufletul tau este alb
ca o camasa tesuta din puf de papadie.”
Deja as fi vrut sa stiu
cand il voi mai vedea
tacand
pe ulita mea stramta,
prafuita
si rupta de infumurarea stelelor.
Fie ca suntem frumosi
penibili
sau rupti de realitate
irelevant
malaxoarele istoriei
ne vor sterge urmele
astfel incat
in mileniul urmator
nimeni nu va mai avea curiozitatea
sa stie cum aratau coropisnitele
potarnichile
sau mistretii.
Cat despre noi oamenii
plesnind de organica noastra ingamfare
si rumegand pe furis
binefacerile necuvenite
nici Dumnezeu nu-si va mai aminti
desi el a trait intens
cateva milenii
iluzia ca nu va fi singur in univers
invatandu-ne
sa amusinam parfumul eternitatii
de pe falezele nesigure ale clipelor
mereu curgatoare
in oceanul fara margini
al uitarii.
Cuvintele se uita la mine obosite.
Speranta lor
de a pastra doar amintirile
in care si-au facut cuib privighetorile
nu a fost implinita.
De multe ori
am avut senzatia
ca voi fi auzit de Dumnezeu
vorbind universului.
Stiam ca inaintea mea
destui curiosi s-au ratacit
prin zavoaiele clipelor nepieritoare.
Am ascultat cu urechea ciulita
la armoniile inserarii
si n-am gasit
nici un cuvant pe masura frumusetii lor.
Am inceput sa cred
ca voi muri
parasit de curajul
de a separa zgomotul inutil
de reverberarile nebanuite ale cuvintelor.
Aoleu si vai de noi,
zboara timpul
si pe dealuri
nu mai creste colilia
sau vreun brusture de soi.
Tare-as vrea sa dau
o clipa
vesnicia inapoi.
Sa ma vad pe creasta zarii
agatat de plansul vostru
cei plecati in alta lume
fara lacrimi si noroi.
Ne mintim
din zori de ziua
pana cand ajunge noaptea
sa ne caute prin casa
urmele din doi in doi.
Fost-am veseli
si cu mintea
rasfirata
sau valvoi.
Fost-am lorzi peste zavoaie
printre mierle,
turturele,
alte lumi si pitigoi.
Aoleu si vai de noi.
Nu avem decat un soare
dar avem prea multe ganduri
ne sfadim ca niste vrabii
care-au dat din intamplare
peste-o groapa de gunoi.
Unii zic ca albu-i negru
si ca ceapa,
in esenta,
este tot un usturoi.
Ei,
oprira caru-n panta,
si porni taifas vioi.
Doar o vorba v-as mai spune:
Vai de ei, sarmanii boi!
… Am un coleg, mai bogat în ani decât mine, care mi-a citit toate cărţile. Nici măcar cei care sunt în cercul restrâns al familiei nu au avut această disponibilitate excepţională. Acest coleg vine din altă lume. O lume care a devenit simplă amintire. Lumea inocenţilor.
Întâlnirea cu acest coleg care nu şi-a pierdut inocenţa a fost adierea de care sufletul meu a avut nevoie pentru a întoarce uneori spatele viitorului. Am început să cred că prezentul nu este altceva decât locul în care încercăm să înţelegem de unde venim.
Nu este simplu să răspundem la întrebarea “de unde venim”. Amănuntele se năpustesc necontenit asupra simţurilor. Uneori ne urcăm pe creasta unui munte pentru a descoperi cum se vede lumea de dincolo de orizont. Bogăţia infinită pe care ne-o pun la dispoziţie simţurile periferice îşi schimbă mereu înfăţişarea. Noi înşine ne schimbăm înfăţişarea rătăcind pe uliţele întortochiate ale timpului. Cercetarea înfrigurată a amănuntelor este joacă de copil. Dibuirea frânturilor de veşnicie, urmărind cu ochii minţii larg deschişi spectacolul viu al simţurilor, este o îndeletnicire pentru inocenţii incurabili. Dacă aceşti inocenţi sunt şi scriitori, atunci Creatorul nu mai are motive să se plângă de singurătate. Povestea amărăciunilor sau a bucuriilor de moment ale omului rămâne în seama inocenţilor care au deprins spovedania absolută în faţa cuvintelor.
De la cuvântul absolut până la urechea Creatorului nu mai există nici spaţiu nici timp. Există doar teama inocenţilor că nu vor putea rămâne la infinit fideli universului lor, univers plin de arome şi culori nepereche.
Timpul trece şi inocenţa noastră se transformă într-un fel de cenuşă a amintirilor, din care, poate se vor hrăni, inocenţii viitorului.
Izvorul acela adanc,
tine pasul cu scurgerea timpului.
De aceea,
apa lui
isi schimba mereu infatisarea.
Ieri, Dumnezeu era martorul jelaniei privighetorilor.
Astazi, Dumnezeu te indeamna sa-i adulmeci urmele dincolo de singuratatea apasatoare a gandurilor.
De unde vii tu?
De ce ai ajuns sa vezi un strain cand te privesti in oglinda amintirilor?
Nisipul timpului a acoperit toate minunile care au zdruncinat inchipuirea omului.
Neinsemnat esti pentru cel care sta la taifas cu infinitul.
Imi voi aminti mereu chipul trist al mamei care a pierdut urma copilului.
Tot ceea ce parea frumos nu ma lasa sa merg linistit catre alte orizonturi.
Vreau sa invat din nou ce este tacerea.
N-aveam aripi
dar zburam
peste dealuri
peste case
peste ape somnoroase
printre ganduri si senzatii
printre greieri si lacuste
printre clipe imbibate
cu profund
si aberatii.
Floare de margaritar
plang de dorul tau adesea
cum plangeam
in vremea-n care
inhalam cuaternar
si simteam ca nemurirea
ma asteapta la hotar.
Ziua buna
gand strain
eu culeg acum pelin
si in loc sa plang
ingadui
stelelor sa ma invete
al uitarii mers felin.
Frunzele au ruginit.
Bruma a incaruntit
dealul
dupa care lumea
pare-se ca ia sfarsit.
Soarele a obosit.
Cerul s-a umplut de plansul
stelelor
pe care toamna
iarasi le-a ingalbenit.
Glas si zare mi-au pierit.
Frigul si-a croit poteca
pe la stresini si prin oase.
Cateodata mi se pare
ca eu insumi am murit.
Alteori,
la asfintit
aveam aripi si privire
ca de vultur,
printre clipe
ratacit.
Astazi nu mai vad in zare
un posibil paradis.
Gandul meu ar vrea sa fie
scufundat in infinit.
Creatorul
mi-a deschis
porti de aur catre vis,
indoiala
mangaindu-i
chipul lui ce parca este
al eternitatii bis.
„Te-am lasat
sa-ti faci coliba
printre pasari,
flori si stele.
Esti tu, oare,
cel ce stie cum arata fericirea
printre ele?!
Sau nu esti decat o umbra
care s-a pierdut de sine.
Intuneric si lumina.
Inviere si uitare.
De la mine inspre tine?!”
Pe carare,
printre stele,
plang genunile rebele.
Si adie ca o boare
gandul Domnului ce pune
semne vechi si noi in sirul
clipelor nerabdatoare.
Carele de roade pline
invatara sa suspine.
Si se-aud in departare
chiote de bucurie,
numai Cel de Sus le stie
intelesul
foarte bine.
Iar pe ulita,
feciorii,
cat mai trec prin ei fiorii
nu mai simt ca noaptea trece.
Si beau apa din fantana
pana cand se-arata zorii.
Luna,
trista si-altruista,
cu-o imbratisare rece
umple bolta cu iluzii.
Si opreste zarva lumii
pret de-o noapte pesimista.
Poarta casei cu pridvor
se deschide tuturor.
Obositi sau suparati.
Amagiti sau plini de vise
stand in calea apelor.
Doar alb si negru
mai am in sufletul meu
din vremea in care,
rasarind maiestuos,
soarele imi povestea:
„Aici este linia care separa
schimbarea fara sfarsit a lucrurilor
de surasul incordat al invariantilor.
In lumea ta
nu exista ferestre deschise
catre promisiunile infinitului
iar noptile s-au ratacit
de larma surda a stelelor
si nu mai stiu savura
taraitul neobosit al greierilor.
Vei ajunge asemenea unui monoid.
Fiecare doua ganduri ale duhului tau
se vor intalni
pentru a zamisli alte ganduri
din interiorul duhului tau.
Atractia ta
pentru aceasta infirmitate a monoidului
te va ajuta sa intelegi ca singuratatea
este privirea unui om
in care timpul
a inceput sa mearga de-a-ndaratelea.”
Simteam apasarea liniei care separa
schimbarea fara sfarsit a lucrurilor
de surasul incordat al invariantilor.
As fi vrut sa ma las purtat de chemarile ei,
fara sa stiu ca monoidul
isi facea salas adanc in sufletul meu.
In timp ce urcam pe muntele timpului
ape limpezi sau involburate
sapau albii frumoase
in umarul mut al pamantului.
Cine sunt euuuuu?
Incotro ma grabesc?
Eu sunt
cel ce a fost alungat din gradina raiului
pentru ca am cutezat
sa port in ranita duhului meu
singuratatea monoidului.
Fratelui meu…Filias…
Cuvintele,
doar ele ne vor pastra vie amintirea
intr-o astfel de lume.
La granita dintre suras si amaraciune,
oamenii au uitat de micile bucurii ale vietii.
Gandurile,
apasatoare,
sunt ca niste razboinici care au pornit la atac
impotriva orizontului.
Acel orizont de ale carui promisiuni
se leaga involburarile clipelor.
Ridica-ti privirea,
suflete,
este pacat sa privesti cu neincredere in tine,
cat timp soarele nu a incetat sa fie
prietenul tau,
calauza ta printre minunile invalmasite ale infinitului.
Doar un punct
pe harta lumii
si o clipa
in oceanul vesniciei,
omul trece prin lumina fara chip a bucuriei,
apoi singur se arunca
in noroaie si suspine
si cand soarele rasare
iar incepe sa viseze
la povestea care-si toarce
firul trist
in veselia
reintoarcerii la sine.
Nu mai este timp in stele.
Timp pe care sa-l aduca
nostalgia in cismele
si-n parfum de micsunele.
Doamne,
rupe-s-ar de mine
gandurile razletite.
Dor de mama,
dor de tata,
dor de frate
…si deasupra lor se-aduna
multe zile insorite
peste care noaptea vine…
duce-te-ai in vant peline
cu amarul tau ca fierea
si cu frunze zdrentuite!
Plang si rad
de nu mai stie
bunul Dumnezeu sa-mi tie
ochiul treaz in cautarea
unui dram de bucurie.
Ce sa fac?
Sunt viu?
Sau,
poate,
sunt un puf de papadie!
Nu e grau fara neghina.
Nu-i suras ce nu suspina.
Nu-i iubire fara sete
de-ntuneric si lumina.
Au ramas in urma toate
in rugina ferecate.
Nici un chiot nu se-aude.
Dealurile dorm uitate.
Si de-atata dor de tine
nu mai vad in zare bine.
Infinitul nu mai are
nici un punct ascuns in mine.
Sunt si nu-s, dar cine stie
daca pacla asta vie
va aduce primavara
si un strop de vesnicie.
Soare, muguri si tacere
duhul inimii ii cere.
Alta lume se ridica
peste lumea care piere.
Ai fi vrut sa fie timpul vietii tale nesfarsit?
Si launtrul tau sa fie ca un buncar parasit?
La ce bun sa vezi cum zarea,
ca o functie de clipa,
isi determina culoarea
si doar frigul dintre stele
te asteapta cand se lasa
soarele spre asfintit?
Mergi pe ulita pustie
bucurandu-te,
badie!
Cat mai trec fiori prin tine,
universul te include
ca pe-un punct din care totul
pare altfel decat este
pentru eul fara margini
universul tau,
straine.
Floarea de margaritar,
un soldat pe care lumea
l-a uitat plangandu-si clipa
pe o piatra de hotar.
Orizontul.
Departarea.
Gandul vesel stand in soare
si-n parfum de inviere
a pamantului hoinar.
Urca visele din mine
pe carari
pe care apa timpului le-a rupt din sine.
Parc-as fi intr-un altar,
singur cuc,
privind cum rade
floarea de margaritar.