Doar alb si negru
mai am in sufletul meu
din vremea in care,
rasarind maiestuos,
soarele imi povestea:
„Aici este linia care separa
schimbarea fara sfarsit a lucrurilor
de surasul incordat al invariantilor.
In lumea ta
nu exista ferestre deschise
catre promisiunile infinitului
iar noptile s-au ratacit
de larma surda a stelelor
si nu mai stiu savura
taraitul neobosit al greierilor.
Vei ajunge asemenea unui monoid.
Fiecare doua ganduri ale duhului tau
se vor intalni
pentru a zamisli alte ganduri
din interiorul duhului tau.
Atractia ta
pentru aceasta infirmitate a monoidului
te va ajuta sa intelegi ca singuratatea
este privirea unui om
in care timpul
a inceput sa mearga de-a-ndaratelea.”
Simteam apasarea liniei care separa
schimbarea fara sfarsit a lucrurilor
de surasul incordat al invariantilor.
As fi vrut sa ma las purtat de chemarile ei,
fara sa stiu ca monoidul
isi facea salas adanc in sufletul meu.
In timp ce urcam pe muntele timpului
ape limpezi sau involburate
sapau albii frumoase
in umarul mut al pamantului.
Cine sunt euuuuu?
Incotro ma grabesc?
Eu sunt
cel ce a fost alungat din gradina raiului
pentru ca am cutezat
sa port in ranita duhului meu
singuratatea monoidului.