Au murit vremurile
în care giganţii de păpădie
ai altor anotimpuri
au sfidat zeităţile.
A murit înserarea de monolit
a greierilor,
care-şi cerşeau nemurirea
pe sub zidurile
îngălbenite de uitare
ale memoriei strămoşilor.
Spune-mi tu,
umbră nepieritoare a mamei mele,
ce cuvinte aş putea chema
din adâncul fiinţei
pentru a umple
deşertul care îşi întinde nisipurile
peste acoperişul obosit
al singurătăţii mele?
Vorba mea,
mult mă mai mândresc cu ea.
Nici mai bună,
nici mai rea
decât vorba altora.
Pe-un tăpşan
să am o floare.
Sub un pom
să am un soare.
Şi în mintea mea să fie
infinitul
o tipsie.
Iar pe prispa casei mele,
construită din cuvinte,
să am poartă
către stele.
Să mai am,
aş vrea,
cărare
către nesfârşita zare.
Gândul meu,
ţesut din sfere
cu impresii austere,
să adoarmă cu speranţa
de a-şi ecloza
portanţa.
Vorba mea,
Multe mai încap în ea.
Roua,
plânsul,
învierea,
fumul clipei,
nemurirea
şi dilemele gândirii
când porneşte
la plimbare
prin abstractele ponoare.
Vorba mea,
ca o fântână,
ireală,
gânditoare,
trece seara pe la poartă
cu găleţile în mână,
şi-n găleţi,
neverosimil,
reflectând abisul firii,
stau cuvintele la sfadă,
cine are ochi să vadă,
din gâlceava lor se naşte
curcubeul nemuririi.
Într-o clipă
de sublimă
scufundare a dorinţei
în metafore rotunde,
vorba mea,
covor de stele,
praful clipei îl ascunde
şi la ceas de somn
îşi pune
viselor,
glumind,
zăbală
împletită din secunde
şi aghiazmă de genune.
Vorba mea,
au trecut culori prin tine,
chiot,
ape şi suspine.
Când părea
să fie clipa
nesecat izvor de bine,
au crăpat
de silă
stâlpii
bolţilor geometrine.
Duhul tău,
captiv în cuşca
unor fapte anodine,
taie hălci din infinitul
risipit
în semne fine.
Eu socot
că eşti o sferă,
leagăn gândului
şi lumii
ce s-a oglindit în tine.
Şi mai eşti
un punct pe harta
dorului de zarea mută.
Iară eu…
rămân orfanul,
dens
şi iute la mânie,
când,
orbit de întuneric,
veşnicia îl sărută.