Ditai zarva, se aud vrăbiile stând la sfadă printre frunzele de dud. De polen și zâmbet pline, somnul clipei mângâindu-l, trec în iureș viu albine. Ca un stâlp în cimitire, stă o babă în pridvorul unui strop de amintire. Moș Grigore, în prisacă parcă-i patefon, învârte bătrânețea lui posacă. Păcănitul rar al morii a băgat în muște spaima și alungă zilnic norii. Seceta foșnește-n zare, a secat din nou fântâna răsăritului de soare. Stă la poartă tristă mama, tot ce-a fost cândva dispare, numai greierul mai cântă de tristețe, în amurguri înghițite de uitare.