STĂ LA POARTĂ TRISTĂ MAMA

Ditai zarva,
se aud
vrăbiile stând la sfadă
printre frunzele de dud.

De polen și zâmbet pline,
somnul clipei mângâindu-l,
trec în iureș viu
albine.

Ca un stâlp
în cimitire,
stă o babă în pridvorul
unui strop de amintire.

Moș Grigore,
în prisacă
parcă-i patefon, 
învârte bătrânețea lui posacă.

Păcănitul rar
al morii
a băgat în muște spaima
și alungă  zilnic norii.

Seceta
foșnește-n zare,
a secat din nou fântâna
răsăritului de soare.

Stă la poartă tristă mama,
tot ce-a fost cândva dispare,
numai greierul mai cântă
de tristețe, în amurguri înghițite de uitare.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *