Pădure fără nume

De ce te-am dat uitării

pădure fără nume?

Tu mă primeai

la umbra salcâmilor,

de strajă

hotarului

prin care

te-ai separat de lume.

Şi mă primeai

în teii

smintiţi

de-atâta floare.

Eram

desprins de veacuri,

privighetori cântându-mi

când beam

din apa rece

a vechilor izvoare.

Covorul tău de nuferi

ştia să poarte

umbra

pe raze moi

de soare.

Nu ştiu ce-a fost

cu mine,

de te-am lăsat

pe mâna

atâtor minţi străine?

Pădure fără nume,

as vrea să mor

în grija

tăcerii tale pline.

Simţind

în nări răcoarea

şi părăsit de gânduri,

să pot vorbi

cu cerbii

şi să mă-ncred 

în vulturi.

Nu ştiu ce-a fost

cu mine

când am plecat

cu gândul

de-a scotoci în zare

şi am ajuns

o umbră

ce se lăţeşte-n sine,

preaplină de uitare.

Un comentariu la „Pădure fără nume”

  1. Plimbandu-ma aievea prin raiul padurii zugravita de culorile cuvintelor tale, te imploram sa- mi ierti urmele pasilor mei, ba chiar indrazneam sa gandesc ca acolo as fi fericit sa pier.
    Seara buna,
    E.R.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *