De ce te-am dat uitării
pădure fără nume?
Tu mă primeai
la umbra salcâmilor,
de strajă
hotarului
prin care
te-ai separat de lume.
Şi mă primeai
în teii
smintiţi
de-atâta floare.
Eram
desprins de veacuri,
privighetori cântându-mi
când beam
din apa rece
a vechilor izvoare.
Covorul tău de nuferi
ştia să poarte
umbra
pe raze moi
de soare.
Nu ştiu ce-a fost
cu mine,
de te-am lăsat
pe mâna
atâtor minţi străine?
Pădure fără nume,
as vrea să mor
în grija
tăcerii tale pline.
Simţind
în nări răcoarea
şi părăsit de gânduri,
să pot vorbi
cu cerbii
şi să mă-ncred
în vulturi.
Nu ştiu ce-a fost
cu mine
când am plecat
cu gândul
de-a scotoci în zare
şi am ajuns
o umbră
ce se lăţeşte-n sine,
preaplină de uitare.
Plimbandu-ma aievea prin raiul padurii zugravita de culorile cuvintelor tale, te imploram sa- mi ierti urmele pasilor mei, ba chiar indrazneam sa gandesc ca acolo as fi fericit sa pier.
Seara buna,
E.R.