Aerul
se furisa zambind
in sufletul meu.
In mutenia zarilor
era timp din belsug.
Auzeam primavara
urnindu-si sevele
in trunchiuri si muguri de salcie.
Berzele
umblau ca niste copii uitati de parinti
pe razoarele eternitatii.
Dincolo de barierea necunoscutului
simteam ca exista un drum
care ma duce
in cele din urma
nicaieri.
Pasii
ma purtau obositi
la granita dintre pamantul strain
si putinele mele cuvinte.
Amurgul
injgheba cuib singuratatii
in sufletul meu.
Comete si ingeri
semanau miracolul vietii
in pulberea amortita a clipei.
Invatam nemurirea si zborul
umbland prin noroaiele vremii
tacut.
Sagetam orizontul,
fatala eroare sa cred doar in ziua de maine
cand sufletul trage mereu
spre al sau
relativ inceput.