Pe tăpşanul
acela
din vis
au rămas
să păzească
trufaşa tăcere
scaieţii.
Mângâind amintirile,
apele
încă mai curg,
potolit,
în cascadele vieţii.
Departe,
departe
se-aude
un hohot de râs,
cu faţa întoarsă
spre valea tristeţii.
Pe uliţa strâmtă
nu se mai vântură
care
mânate din urmă
de duhul blândeţii.
Zadarnic
mi-e somnul,
zadarnică
truda!
În loc să dispară,
cresc ziduri în mine,
cum cresc
după ploaie
bureţii.
Ce iarbă frumoasă!
Şi totuşi
nimic nu mai pare
să aibă parfumul
narciselor albe
în care bondarii
ieşeau,
îngâmfaţi,
la terasă.
Şi unde sunt zeii
de care adesea
râdeau
şi flăcăul
şi fata frumoasă?
Pe drumul ce duce
de veacuri la moară
pieiră,
în ceaţa uitării,
gregară?
Pustie e prispa
şi,
parcă,
şindrila e moartă pe casă.