Ce alegi, se auzi glasul lui Dumnezeu, ca un tunet înfricoșător în miez de noapte, vrei să fii singur în castelul cățărat pe stâncile eternității sau mângâiat de glasurile unor sărmani, tăindu-ți cale prin simfonia mută a coliliei? Aleg veselia netrucată a bondarilor care fac popas încărcați de polenul amintirilor pe dealul înfășurat în plapuma albă a coliliei. Anotimpurile se vor rostogoli, ploi și ninsori vor pune la încercare răbdarea mea, dar, de fiecare dată când mă voi întâlni cu soarele, castelul cățărat pe stâncile eternității nu va mai fi decât un accident în unul dintre visele mele, vise în care, în sfârșit, mă pot plimba prin cenușa imperiilor eliberat din strânsoarea regretelor, ba chiar, la nevoie deschizând aripile imaginației pentru a ateriza blând în poiana cu oameni sărmani care dau înțeles simfoniei tăcute a coliliei.
M-am gandit ceva vreme si am ales: sa ma prumblu prin prin simfonia mută a coliliei, mângâiat de glasurile unor sărmani.
Iti multumes pentru variantele propuse, le-as alege pe toate, dar sufletul meu e unui singur…!
Sa ai liniste!
Emil.
Bună alegere ai făcut!
Am avut colilia în palmă. Am mângâiat-o ani buni, în copilărie și în adolescență.
Apoi chemarea depărtărilor înșelătoare m-a rupt de raiul chinuit al satului natal.
Acum…mare lucru nu mai pot face.
Și ție îți doresc multă liniște sufletească!
D.B.