Pierderea unei idei 24 februarie 2009
Nu cu mult timp în urmă, am avut o idee. Mi se părea interesantă. Pănă să mă așez în fața calculatorului, cu scopul de a o cerceta și explicita, am pierdut-o. Păcat că nu mi-am notat imediat măcar un cuvânt cheie. Cine știe când mă voi mai întâlni cu respectiva idee? Dacă mă voi mai întâlni vreodată. Pierderea unei idei este un motiv de disconfort major pentru cineva care este atent la spectacolul nesfărșit al ideilor. Pentru ce atâta zdroabă? Nu este mai simplu să lăsăm lumea să curgă pe toboganul timpului, fără a o explica? Doar bucurându-ne de frumusețea transformărilor prin care trece ea? Unde mi-a fost capul, Domnule? O idee este un fel de Dumnezeu, în micro. Apare pe neașteptate și își vede de călătoria ei prin lumea invizibilă a înțelesurilor nemărturisite. Dacă nu ești atent, ratezi întâlnirea. Și atunci, s-ar putea să aștepți o viață pentru a te mai întâlni odată cu frumusețea acelei idei. Fugi de-aici, Domnule! Eu nu cred că omul este atât de slab, încât să moară de grija ideilor. Unde mai pui că lupta omului cu ideile este purtată cu ajutorul cuvintelor. Nici întâlnirea cu ele nu este simplă, dacă îți pui problema maximizării mesajului prin care dorești să transmiți o idee. Cine este vinovat de toate aceste neplăceri? Omul sau Dumnezeu? Nici într-un caz Dumnezeu. Așadar, este la îndemâna omului să își definească un rost în viață. Dacă rostul ales de el, în această viață, este lupta neobosită cu cuvintele, atunci sunt posibile complicații. Folosim cuvintele pentru a transmite semenilor noștri niște adevăruri, închipuite de noi. Adevăruri care pot fi măsurate cu șublerul. Sau adevăruri care pot fi măsurate cu uneltele ascunse ale sufletului. Poate să fie ambiguitatea un ingredient cu care nuanțăm întâlnirea omului cu devărurile? Are sens să căutăm adevărul absolut? Care adevăr absolut? Al fiecăruia dintre noi? Al omului în genere? Al universului? Când te uiți la felul în care s-au cugetat unii dintre semenii noștri, de-a lungul vremurilor, s-ar zice că omul este interesat de toate tipurile de adevăr. Pentru că adevărurile se topesc în fiecare dintre noi, mai repede sau mai încet, dând la iveală partea frumoasă a unicității individului. Cum să nu ne îngrijoreze atunci lupta cu ideile? Fără ele încotro merge lupta noastră, necontenită, cu adevărul?
|