Umărul înmiresmat al nostalgiei 24 februarie 2009
Se pare că este scris în sângele omului să nu uite, aproape nimic, din ceea ce a întâlnit în luminosul labirint al copilariei. Viteza cu care adultul percepe realitatea (spațiul, timpul, evenimentele) este cu mult peste voința și trebuințele unui copil. Astfel, judecând din perspectivă spațială, pentru copil lumea are niște repere destul de modeste. Curtea casei părintești, împărăția bunicilor, ulița satului, creasta netulburată a dealurilor. În jurul acestor repere se desfășoară un spectacol a cărui intensitate nu poate fi înțeleasă decât de inima copilului, care funcționează la ralanti. Copilul are, încă neștirbită, puterea de a întoarce capul după orice adiere de vânt. Copilul găsește elementele constitutive ale universului în fiecare palmă de pământ. Inflexiunea vocii mamei îi dă copilului energia necesară pentru a abandona lumea singurătății în favoarea bucuriei de a fi parte a unui întreg, în care rolurile sunt împărțite în beneficiul lui. Trecerea preotului pe drumul către biserică este un eveniment memorabil de fiecare dată. Aici este tot secretul copilăriei. Toate întâmplările sunt memorabile. Covorul, încă neinscripționat al memoriei, este pavoazat cu imagini simbol ale întâmplărilor memorabile. Lumea văzută la ralanti merită o privire atentă. Copilul are, din belșug, înțelepciunea de a vibra de emoție, văzând “bătălia aeriană” dintre un uliu și un porumbel voiajor. Lumea copilăriei este o lume a întâmplărilor, în care discretul este dominant. Exacerbările de orice fel sunt refuzate de interfața copilului. Pentru a oferi sufletului acestuia răgazul de a-și croi propriul drum prin hățișul panoramic al destinului. De aceea, suferința copilului este aproape independentă de raționalitatea care a plămădit-o. Surâsul poate fi simbolul nemuririi, dacă a fost întâlnit de copil într-un moment de convergență a mesajelor, pe care el le receptează fără întrerupere. Chiar și în somn, copilul luptă din greu cu mesajele descoperite în fumul tărăgănat al hornurilor, sau în învolburarea apelor după o ploaie înverșunată de vară. Ghidat de senzații, abia încercând gustul savant al percepțiilor, simțind că dincolo de aceste două daruri există un altul care le întrece și le unifică, copilul adună neobosit date în rezervorul pe care într-o bună zi va descoperi că înțelepții l-a numit, cu mult înaintea lui, umărul înmiresmat al nostalgiei.
|