Nu stiu... 28 August 2010
Eram viu pentru ca simteam pamantul aproape de mine. Nu aveam destul timp pentru a cuprinde vastele spatii, in care mi se revarsau gandurile. Eram mereu flamand de frumusetea infinita a pamantului. Am invatat ce este singuratatea. Singuratatea este locul in care nimeni nu te poate banui de fapte pe care nu le-ai comis. Singuratatea este locul in care individul invata sa uite dulce-amarul calatoriei in colectiv. Poti fi tu insuti, dar nu vei fi inteles prea curand de lumea simpla a necuvantatoarelor. Manata de cine stie ce elan fara bariere, o pasare mica s-a izbit de unul dintre geamurile casei mele. Cand am ajuns sa vad ce s-a intamplat, mica necuvantatoare abia mai misca picioarele si aripile, obisnuite sa sfideze eternitatea de la inaltimea zborului. In zadar am luat-o in mana, in zadar am mangaiat ochii ei nedumeriti de prabusirea neasteptata in plapuma din ce in ce mai deasa a intunericului. A murit cu ochii deschisi. Catre inaltimile, pe care cu cateva clipe in urma, inca le biruia. Eram viu pentru ca privirea mea nu avea timp sa descifreze intelesurile vietii. Privirea mea isi intemeia cuibul tocmai pe crestele ametitoare ale vietii fara inceput si fara sfarsit. Acum, fiecare gand este asemenea unei pasari, care se poate izbi de unul dintre obstacolele pe care relativismul, subiectivismul, egoismul, prostia si alte o infinitate de adevaruri ale sufletului omenesc le produc, sfidand elementarul. Sfidand elementarul, traim si murim. Fara sa intelegem mare lucru din bogatia acestor doua cuvinte. A trai devine, in cele din urma, o povara. Moartea este ca o desprindere a frunzei de ramura obosita a pomului. Desprindere temporara, pentru ca in fiecare primavara alte frunze sterg amintirea aleilor cernite ale toamnelor trecute. In curand voi fi inghitit, definitiv, de singuratate.
|