Nu mai stiu incotro merg.
Apele au ramas fara maluri.
Imi doresc sa am puterea
de a urca pe muntele indurarii
si sa ma uit cu aceeasi privire incapatoare
la cel ce aude si nu vrea
dar si la surdul care se bucura
de efectele tamaduitoare ale tacerii.
Ar trebui sa-mi golesc sufletul
de asa-zisele mele motive de amaraciune
si sa invat sa ma uit la cuvinte cu ingaduinta.
Cum ar putea ele sa incapa
suferinta dinainte de inviere
darmite piscurile stralucitoare ale eternitatii!?