Îmi amintesc
surâsul mamei,
obosit,
când ne-adunam
la asfinţit
pe prispa casei
să ne umplem
privirile de infinit.
Iar mai târziu
priveam
puzderia de stele
şi luna,
ca o zână tristă,
târându-şi umbra
printre ele.
Pe uliţi
carele treceau,
cântând din talere,
voioase,
de câte ori se poticneau
în gropile maiestuoase.
Eram cuprins de încântare.
Murise timpul
pentru-o clipă
pe prispa noastră efemeră
şi-n zarea ce părea clădită
din scânteieri nemuritoare.
Îmi amintesc
surâsul mamei,
umbrit de teama de uitare
dar
încă viu
şi plin de seve
din care ochii mei
luară
neliniştea,
din ea să-şi facă
irepetabilă lucrare.