Am vrut sa uit
ca el este peste tot
si este
stapanul timpului.
Am vrut sa fiu
asemenea unui ecosistem
care lasa liberul arbitru
sa dea lastar
in fiecare clipa.
Am vrut sa fiu parte
a unui gand
mai inalt decat iarba
dar mai singur decat intunericul
din metagalaxia alfa.
Recunosc,
unele intamplari
nu mai trebuie consemnate
in letopisetul
ale carui file
ar trebui sa adune
misterioasa ceata a vremurilor apuse.
Recunosc,
am devenit un om trist
si am fost invins de zadarnicia gandurilor.
Oare voi mai gasi in mine
puterea de a smulge o zi de vara
din calendar?
Traind astfel iluzia
ca pentru o clipa
eu insumi pot fi un suflet
in slujba operelor fractale ale lui Dumnezeu?