Ion al lui Nedelea. Spunea poveşti, la gura sobei, într-o seară de iarnă. Vorbea, zâmbea, gesticula, privea întunericul de dincolo de fereastră, se arcuia blând. El era un călător neînsemnat, într-o lume, spre binele ei, la fel de neînsemnată. Dacă nu aş fi fost atât de adânc ascuns în mine însumi în timp ce ascultam…
…Am văzut timpul dormind. Era iarnă şi priveam pe unul dintre geamurile casei părinţilor mei fulgii grei şi deşi de nea, punând stăpânire pe dezordinea blândă a satului. Atunci l-am auzit prima dată pe Dumnezeu spunând : “Vulturul, măi zangareților, nu prinde muşte. El priveşte lumea de sus. Asemenea unui învăţat, care ocoleşte cu grijă…
Scâncind, un biet coiot, atins, de glonțul zării, istovit. Prin defileul veșniciei, se scutură de praful smuls de ape, din granit. Să se întoarcă-n timp, sau să se lase, de prezentul siropos ademenit? În fața lui, enigmele nu pier, cu fiecare clipă, i se pare, că s-au înmulțit. Nici nu mai știe Sinele, de ce…