Ape tulburi
incurcara
incercarea ratiunii
de-a visa la primavara.
Avem munti
avem si ape
dar n-avem in noi sfiala
si taria de-a ne rupe
de castigurile calpe.
Pana sus
in varf de munte
cei ce mint
se catarara.
Pentru-o clipa
ne-amagiram
ca vom fi si noi in lume
altceva decat prostie
si ocara.
Unde este stiinta
care ne indrituieste
sa punem etichete
oamenilor si intamplarilor?
Ce rost are
teama de necunoscut
pentru cel ce nu a ridicat
inca
privirea asupra orizontului?
Penibil
in stare pura
cel ce se crede
bun si drept
cu fiecare cuvant
slobozit inspre ceruri.
Invata-ma Doamne
sa tac atat de frumos
incat cel ce asculta
devine
un mic intelept.
Piramidele
au ajuns o ruina.
Oasele lui Alexandru Macedon
s-au amestecat
cu nisipurile orientului.
Vitejia soldatilor romani
nu va fi cunoscuta,
aievea,
niciodata.
Cetatea Troia
a disparut cu totul de pe suprafata
Pamantului.
Cu toate acestea,
eu inca mai cred
in existenta nepieritoare
a unui loc
in care muntii din inchipuirea mea
mangaie timpul si cerul.
Voi,
umbrelor,
unde aveti adapost iarna,
in timp ce noi,
cei plamaditi din carne si oase,
ne vanturam,
fara tel,
printre minunile invizibile
ale devenirii universale?
Suntem mereu in opozitie
cu acea parte modesta din noi
care simte in ce directie
ne poate duce
ecuatia fericirii.
Si nu avem ochi
pentru firul de colilie,
chinuit de arsita verii
si mangaiat de adierea impersonala a
vantului.
Am visat
c-am ajuns intr-o lume
in care cuvintele tac
si zambesc
maruntelor adieri ale timpului.
De unde veneam eu,
cuvintele erau mereu incarcate
cu polenul silentios al clipelor.
Acestea sunt cuvintele
care viseaza la infinit si puritate.
Acestea sunt cuvintele
care mor fara sa cunoasca
starea de echilibru atemporal.
Dincolo de cuvinte
suntem noi
si proiectele noastre de nemurire a eului.
Milenii de inclestare surda
pe meterezele eului
au lasat urme pe chipul cuvintelor.
Cine sunt EU?
Cine sunteti voi CUVINTELOR?
Cum sa va spun,
era inalt,
frumos
si tacut.
Cand il intalneam
imi daruia zambetul lui,
aflat undeva la limita perceptiei.
„Nu sunt de pe alta planeta,
dar
deocamdata
nu este nevoie de mai mult,
imi spunea zambetul lui.
Nu trebuie sa-mi spui numele tau.
Ti-am auzit gandurile speriate.
Au ramas suspendate intre infinit si clipa neinsemnata.
Trebuie sa inveti de la albine rabdarea de a aduna polenul.
Sufletul tau este alb
ca o camasa tesuta din puf de papadie.”
Deja as fi vrut sa stiu
cand il voi mai vedea
tacand
pe ulita mea stramta,
prafuita
si rupta de infumurarea stelelor.
Fie ca suntem frumosi
penibili
sau rupti de realitate
irelevant
malaxoarele istoriei
ne vor sterge urmele
astfel incat
in mileniul urmator
nimeni nu va mai avea curiozitatea
sa stie cum aratau coropisnitele
potarnichile
sau mistretii.
Cat despre noi oamenii
plesnind de organica noastra ingamfare
si rumegand pe furis
binefacerile necuvenite
nici Dumnezeu nu-si va mai aminti
desi el a trait intens
cateva milenii
iluzia ca nu va fi singur in univers
invatandu-ne
sa amusinam parfumul eternitatii
de pe falezele nesigure ale clipelor
mereu curgatoare
in oceanul fara margini
al uitarii.
Cuvintele se uita la mine obosite.
Speranta lor
de a pastra doar amintirile
in care si-au facut cuib privighetorile
nu a fost implinita.
De multe ori
am avut senzatia
ca voi fi auzit de Dumnezeu
vorbind universului.
Stiam ca inaintea mea
destui curiosi s-au ratacit
prin zavoaiele clipelor nepieritoare.
Am ascultat cu urechea ciulita
la armoniile inserarii
si n-am gasit
nici un cuvant pe masura frumusetii lor.
Am inceput sa cred
ca voi muri
parasit de curajul
de a separa zgomotul inutil
de reverberarile nebanuite ale cuvintelor.
Aoleu si vai de noi,
zboara timpul
si pe dealuri
nu mai creste colilia
sau vreun brusture de soi.
Tare-as vrea sa dau
o clipa
vesnicia inapoi.
Sa ma vad pe creasta zarii
agatat de plansul vostru
cei plecati in alta lume
fara lacrimi si noroi.
Ne mintim
din zori de ziua
pana cand ajunge noaptea
sa ne caute prin casa
urmele din doi in doi.
Fost-am veseli
si cu mintea
rasfirata
sau valvoi.
Fost-am lorzi peste zavoaie
printre mierle,
turturele,
alte lumi si pitigoi.
Aoleu si vai de noi.
Nu avem decat un soare
dar avem prea multe ganduri
ne sfadim ca niste vrabii
care-au dat din intamplare
peste-o groapa de gunoi.
Unii zic ca albu-i negru
si ca ceapa,
in esenta,
este tot un usturoi.
Ei,
oprira caru-n panta,
si porni taifas vioi.
Doar o vorba v-as mai spune:
Vai de ei, sarmanii boi!
… Am un coleg, mai bogat în ani decât mine, care mi-a citit toate cărţile. Nici măcar cei care sunt în cercul restrâns al familiei nu au avut această disponibilitate excepţională. Acest coleg vine din altă lume. O lume care a devenit simplă amintire. Lumea inocenţilor.
Întâlnirea cu acest coleg care nu şi-a pierdut inocenţa a fost adierea de care sufletul meu a avut nevoie pentru a întoarce uneori spatele viitorului. Am început să cred că prezentul nu este altceva decât locul în care încercăm să înţelegem de unde venim.
Nu este simplu să răspundem la întrebarea “de unde venim”. Amănuntele se năpustesc necontenit asupra simţurilor. Uneori ne urcăm pe creasta unui munte pentru a descoperi cum se vede lumea de dincolo de orizont. Bogăţia infinită pe care ne-o pun la dispoziţie simţurile periferice îşi schimbă mereu înfăţişarea. Noi înşine ne schimbăm înfăţişarea rătăcind pe uliţele întortochiate ale timpului. Cercetarea înfrigurată a amănuntelor este joacă de copil. Dibuirea frânturilor de veşnicie, urmărind cu ochii minţii larg deschişi spectacolul viu al simţurilor, este o îndeletnicire pentru inocenţii incurabili. Dacă aceşti inocenţi sunt şi scriitori, atunci Creatorul nu mai are motive să se plângă de singurătate. Povestea amărăciunilor sau a bucuriilor de moment ale omului rămâne în seama inocenţilor care au deprins spovedania absolută în faţa cuvintelor.
De la cuvântul absolut până la urechea Creatorului nu mai există nici spaţiu nici timp. Există doar teama inocenţilor că nu vor putea rămâne la infinit fideli universului lor, univers plin de arome şi culori nepereche.
Timpul trece şi inocenţa noastră se transformă într-un fel de cenuşă a amintirilor, din care, poate se vor hrăni, inocenţii viitorului.
Izvorul acela adanc,
tine pasul cu scurgerea timpului.
De aceea,
apa lui
isi schimba mereu infatisarea.
Ieri, Dumnezeu era martorul jelaniei privighetorilor.
Astazi, Dumnezeu te indeamna sa-i adulmeci urmele dincolo de singuratatea apasatoare a gandurilor.
De unde vii tu?
De ce ai ajuns sa vezi un strain cand te privesti in oglinda amintirilor?
Nisipul timpului a acoperit toate minunile care au zdruncinat inchipuirea omului.
Neinsemnat esti pentru cel care sta la taifas cu infinitul.
Imi voi aminti mereu chipul trist al mamei care a pierdut urma copilului.
Tot ceea ce parea frumos nu ma lasa sa merg linistit catre alte orizonturi.
Vreau sa invat din nou ce este tacerea.
N-aveam aripi
dar zburam
peste dealuri
peste case
peste ape somnoroase
printre ganduri si senzatii
printre greieri si lacuste
printre clipe imbibate
cu profund
si aberatii.
Floare de margaritar
plang de dorul tau adesea
cum plangeam
in vremea-n care
inhalam cuaternar
si simteam ca nemurirea
ma asteapta la hotar.
Ziua buna
gand strain
eu culeg acum pelin
si in loc sa plang
ingadui
stelelor sa ma invete
al uitarii mers felin.
Frunzele au ruginit.
Bruma a incaruntit
dealul
dupa care lumea
pare-se ca ia sfarsit.
Soarele a obosit.
Cerul s-a umplut de plansul
stelelor
pe care toamna
iarasi le-a ingalbenit.
Glas si zare mi-au pierit.
Frigul si-a croit poteca
pe la stresini si prin oase.
Cateodata mi se pare
ca eu insumi am murit.
Alteori,
la asfintit
aveam aripi si privire
ca de vultur,
printre clipe
ratacit.
Astazi nu mai vad in zare
un posibil paradis.
Gandul meu ar vrea sa fie
scufundat in infinit.
Creatorul
mi-a deschis
porti de aur catre vis,
indoiala
mangaindu-i
chipul lui ce parca este
al eternitatii bis.
„Te-am lasat
sa-ti faci coliba
printre pasari,
flori si stele.
Esti tu, oare,
cel ce stie cum arata fericirea
printre ele?!
Sau nu esti decat o umbra
care s-a pierdut de sine.
Intuneric si lumina.
Inviere si uitare.
De la mine inspre tine?!”
Pe carare,
printre stele,
plang genunile rebele.
Si adie ca o boare
gandul Domnului ce pune
semne vechi si noi in sirul
clipelor nerabdatoare.
Carele de roade pline
invatara sa suspine.
Si se-aud in departare
chiote de bucurie,
numai Cel de Sus le stie
intelesul
foarte bine.
Iar pe ulita,
feciorii,
cat mai trec prin ei fiorii
nu mai simt ca noaptea trece.
Si beau apa din fantana
pana cand se-arata zorii.
Luna,
trista si-altruista,
cu-o imbratisare rece
umple bolta cu iluzii.
Si opreste zarva lumii
pret de-o noapte pesimista.
Poarta casei cu pridvor
se deschide tuturor.
Obositi sau suparati.
Amagiti sau plini de vise
stand in calea apelor.