Autor: dorinbocu
INOCENŢII…
… Am un coleg, mai bogat în ani decât mine, care mi-a citit toate cărţile. Nici măcar cei care sunt în cercul restrâns al familiei nu au avut această disponibilitate excepţională. Acest coleg vine din altă lume. O lume care a devenit simplă amintire. Lumea inocenţilor.
Întâlnirea cu acest coleg care nu şi-a pierdut inocenţa a fost adierea de care sufletul meu a avut nevoie pentru a întoarce uneori spatele viitorului. Am început să cred că prezentul nu este altceva decât locul în care încercăm să înţelegem de unde venim.
Nu este simplu să răspundem la întrebarea “de unde venim”. Amănuntele se năpustesc necontenit asupra simţurilor. Uneori ne urcăm pe creasta unui munte pentru a descoperi cum se vede lumea de dincolo de orizont. Bogăţia infinită pe care ne-o pun la dispoziţie simţurile periferice îşi schimbă mereu înfăţişarea. Noi înşine ne schimbăm înfăţişarea rătăcind pe uliţele întortochiate ale timpului. Cercetarea înfrigurată a amănuntelor este joacă de copil. Dibuirea frânturilor de veşnicie, urmărind cu ochii minţii larg deschişi spectacolul viu al simţurilor, este o îndeletnicire pentru inocenţii incurabili. Dacă aceşti inocenţi sunt şi scriitori, atunci Creatorul nu mai are motive să se plângă de singurătate. Povestea amărăciunilor sau a bucuriilor de moment ale omului rămâne în seama inocenţilor care au deprins spovedania absolută în faţa cuvintelor.
De la cuvântul absolut până la urechea Creatorului nu mai există nici spaţiu nici timp. Există doar teama inocenţilor că nu vor putea rămâne la infinit fideli universului lor, univers plin de arome şi culori nepereche.
Timpul trece şi inocenţa noastră se transformă într-un fel de cenuşă a amintirilor, din care, poate se vor hrăni, inocenţii viitorului.
Vreau sa invat din nou ce este tacerea
Izvorul acela adanc,
tine pasul cu scurgerea timpului.
De aceea,
apa lui
isi schimba mereu infatisarea.
Ieri, Dumnezeu era martorul jelaniei privighetorilor.
Astazi, Dumnezeu te indeamna sa-i adulmeci urmele dincolo de singuratatea apasatoare a gandurilor.
De unde vii tu?
De ce ai ajuns sa vezi un strain cand te privesti in oglinda amintirilor?
Nisipul timpului a acoperit toate minunile care au zdruncinat inchipuirea omului.
Neinsemnat esti pentru cel care sta la taifas cu infinitul.
Imi voi aminti mereu chipul trist al mamei care a pierdut urma copilului.
Tot ceea ce parea frumos nu ma lasa sa merg linistit catre alte orizonturi.
Vreau sa invat din nou ce este tacerea.
…
N-aveam aripi
dar zburam
peste dealuri
peste case
peste ape somnoroase
printre ganduri si senzatii
printre greieri si lacuste
printre clipe imbibate
cu profund
si aberatii.
Floare de margaritar
plang de dorul tau adesea
cum plangeam
in vremea-n care
inhalam cuaternar
si simteam ca nemurirea
ma asteapta la hotar.
Ziua buna
gand strain
eu culeg acum pelin
si in loc sa plang
ingadui
stelelor sa ma invete
al uitarii mers felin.
A venit toamna…
Frunzele au ruginit.
Bruma a incaruntit
dealul
dupa care lumea
pare-se ca ia sfarsit.
Soarele a obosit.
Cerul s-a umplut de plansul
stelelor
pe care toamna
iarasi le-a ingalbenit.
Glas si zare mi-au pierit.
Frigul si-a croit poteca
pe la stresini si prin oase.
Cateodata mi se pare
ca eu insumi am murit.
Alteori,
la asfintit
aveam aripi si privire
ca de vultur,
printre clipe
ratacit.
Astazi nu mai vad in zare
un posibil paradis.
Gandul meu ar vrea sa fie
scufundat in infinit.
De la mine inspre tine
Creatorul
mi-a deschis
porti de aur catre vis,
indoiala
mangaindu-i
chipul lui ce parca este
al eternitatii bis.
„Te-am lasat
sa-ti faci coliba
printre pasari,
flori si stele.
Esti tu, oare,
cel ce stie cum arata fericirea
printre ele?!
Sau nu esti decat o umbra
care s-a pierdut de sine.
Intuneric si lumina.
Inviere si uitare.
De la mine inspre tine?!”
Poarta casei cu pridvor
Pe carare,
printre stele,
plang genunile rebele.
Si adie ca o boare
gandul Domnului ce pune
semne vechi si noi in sirul
clipelor nerabdatoare.
Carele de roade pline
invatara sa suspine.
Si se-aud in departare
chiote de bucurie,
numai Cel de Sus le stie
intelesul
foarte bine.
Iar pe ulita,
feciorii,
cat mai trec prin ei fiorii
nu mai simt ca noaptea trece.
Si beau apa din fantana
pana cand se-arata zorii.
Luna,
trista si-altruista,
cu-o imbratisare rece
umple bolta cu iluzii.
Si opreste zarva lumii
pret de-o noapte pesimista.
Poarta casei cu pridvor
se deschide tuturor.
Obositi sau suparati.
Amagiti sau plini de vise
stand in calea apelor.
Monoidul
Doar alb si negru
mai am in sufletul meu
din vremea in care,
rasarind maiestuos,
soarele imi povestea:
„Aici este linia care separa
schimbarea fara sfarsit a lucrurilor
de surasul incordat al invariantilor.
In lumea ta
nu exista ferestre deschise
catre promisiunile infinitului
iar noptile s-au ratacit
de larma surda a stelelor
si nu mai stiu savura
taraitul neobosit al greierilor.
Vei ajunge asemenea unui monoid.
Fiecare doua ganduri ale duhului tau
se vor intalni
pentru a zamisli alte ganduri
din interiorul duhului tau.
Atractia ta
pentru aceasta infirmitate a monoidului
te va ajuta sa intelegi ca singuratatea
este privirea unui om
in care timpul
a inceput sa mearga de-a-ndaratelea.”
Simteam apasarea liniei care separa
schimbarea fara sfarsit a lucrurilor
de surasul incordat al invariantilor.
As fi vrut sa ma las purtat de chemarile ei,
fara sa stiu ca monoidul
isi facea salas adanc in sufletul meu.
In timp ce urcam pe muntele timpului
ape limpezi sau involburate
sapau albii frumoase
in umarul mut al pamantului.
Cine sunt euuuuu?
Incotro ma grabesc?
Eu sunt
cel ce a fost alungat din gradina raiului
pentru ca am cutezat
sa port in ranita duhului meu
singuratatea monoidului.
Ridica-ti privirea, suflete…
Fratelui meu…Filias…
Cuvintele,
doar ele ne vor pastra vie amintirea
intr-o astfel de lume.
La granita dintre suras si amaraciune,
oamenii au uitat de micile bucurii ale vietii.
Gandurile,
apasatoare,
sunt ca niste razboinici care au pornit la atac
impotriva orizontului.
Acel orizont de ale carui promisiuni
se leaga involburarile clipelor.
Ridica-ti privirea,
suflete,
este pacat sa privesti cu neincredere in tine,
cat timp soarele nu a incetat sa fie
prietenul tau,
calauza ta printre minunile invalmasite ale infinitului.
Si cand soarele rasare…
Doar un punct
pe harta lumii
si o clipa
in oceanul vesniciei,
omul trece prin lumina fara chip a bucuriei,
apoi singur se arunca
in noroaie si suspine
si cand soarele rasare
iar incepe sa viseze
la povestea care-si toarce
firul trist
in veselia
reintoarcerii la sine.
Nu mai este timp in stele…
Nu mai este timp in stele.
Timp pe care sa-l aduca
nostalgia in cismele
si-n parfum de micsunele.
Doamne,
rupe-s-ar de mine
gandurile razletite.
Dor de mama,
dor de tata,
dor de frate
…si deasupra lor se-aduna
multe zile insorite
peste care noaptea vine…
duce-te-ai in vant peline
cu amarul tau ca fierea
si cu frunze zdrentuite!
Plang si rad
de nu mai stie
bunul Dumnezeu sa-mi tie
ochiul treaz in cautarea
unui dram de bucurie.
Ce sa fac?
Sunt viu?
Sau,
poate,
sunt un puf de papadie!
Soare, muguri si tacere
Nu e grau fara neghina.
Nu-i suras ce nu suspina.
Nu-i iubire fara sete
de-ntuneric si lumina.
Au ramas in urma toate
in rugina ferecate.
Nici un chiot nu se-aude.
Dealurile dorm uitate.
Si de-atata dor de tine
nu mai vad in zare bine.
Infinitul nu mai are
nici un punct ascuns in mine.
Sunt si nu-s, dar cine stie
daca pacla asta vie
va aduce primavara
si un strop de vesnicie.
Soare, muguri si tacere
duhul inimii ii cere.
Alta lume se ridica
peste lumea care piere.
Straine
Ai fi vrut sa fie timpul vietii tale nesfarsit?
Si launtrul tau sa fie ca un buncar parasit?
La ce bun sa vezi cum zarea,
ca o functie de clipa,
isi determina culoarea
si doar frigul dintre stele
te asteapta cand se lasa
soarele spre asfintit?
Mergi pe ulita pustie
bucurandu-te,
badie!
Cat mai trec fiori prin tine,
universul te include
ca pe-un punct din care totul
pare altfel decat este
pentru eul fara margini
universul tau,
straine.
Floarea de margaritar
Floarea de margaritar,
un soldat pe care lumea
l-a uitat plangandu-si clipa
pe o piatra de hotar.
Orizontul.
Departarea.
Gandul vesel stand in soare
si-n parfum de inviere
a pamantului hoinar.
Urca visele din mine
pe carari
pe care apa timpului le-a rupt din sine.
Parc-as fi intr-un altar,
singur cuc,
privind cum rade
floarea de margaritar.
Omul
Omul
este umbra
gandurilor sale.
Unde-i bucurie,
raurile vietii
au si punti
spre jale.
Mi-as dori sa fie
clipa
vesnicie.
Ascultand tacerea
gandurilor mele,
uit mereu de clipa
si visez ca umblu,
ratacit,
pe cerul
decorat cu stele.
Omul
este umbra
gandurilor sale.
In nisip
sau piatra
el isi taie cale.
Iar un strop de roua
de-l va rupe-n doua,
cucuveaua,
buha
si vre-un caine,
doctor in tarziu de noapte,
ii va plange,
poate,
gandurile moarte.
Omul
este umbra
gandurilor sale.
In scripturi zidite,
cele abisale.
La apus de soare,
cand surasul moare,
toate curg la vale.
Si ramane omul,
singur,
in povestea
ratacirii sale.