Timpul trece leneş

Timpul

trece

leneş,

prin grădina-n care

dă lăstar dreptatea.

Plânge

luna nouă.

Singură,

pe dealuri,

cu eternitatea.

Încotoşmănată,

pare,

trista Doamnă,

în senzaţi dure

şi-n sofisme moi.

Arde asfinţitul

bolta

grandioasă.

Şi se-ntorc acasă

turmele de oi.

A singurătate,

cântă duhu-n mine.

Pe cărări savante

se întorc sub geamuri

vechile nelinişti,

marile suspine.

Am ajuns acasă.

Fratele,

părinţii

nu mai sunt cu mine,

au plecat la coasă.

În tărâmuri albe,

cu tăcere deasă.

Auuu!

Mi-e dor de tine,

clipă ne-nţeleasă!

Va să se dărâme

temelia zării.

Şi din nou

pe dealuri

îşi vor face cuiburi

duhurile mării.

Nu ştiu ce-a fost cu mine…

De ce te-am dat uitării

pădure fără nume?

Tu mă primeai

la umbra salcâmilor,

de strajă

hotarului

prin care

te-ai separat de lume.

Şi mă primeai

în teii

smintiţi

de-atâta floare.

Eram,

desprins de veacuri,

privighetori cântându-mi

când beam

din apa rece

a vechilor izvoare.

Covorul tău de nuferi

ştia să-şi  spele umbra

în raze moi

de soare.

Nu ştiu ce-a fost

cu mine,

de te-am lăsat

pe mâna

atâtor minţi străine?

Pădure fără nume,

aş vrea să mor

în grija

tăcerii tale pline.

Simţind

în nări răcoarea

şi părăsit de gânduri,

să pot vorbi

cu cerbii

şi să mă uit

la stele,

căzânde

rânduri,

rânduri.

Nu ştiu ce-a fost

cu mine

când am plecat

cu vrerea

de-a scotoci în zare

şi am ajuns

o umbră

ce se lăţeşte-n sine,

preaplină de uitare.

Omul este mai important decat clipa

Ceea ce suntem astazi

nu a fost ingredient esential

in aluatul imaginar

al viselor noastre de ieri.

Gandurile care ne definesc astazi

tanjesc dupa intamplarile

pe care hazardul

ni le-a harazit ieri.

Ziua de maine

nu va avea timp

sa-si contemple uimirile.

Poate ca

de aceea,

inteleptii au inventat sarbatorile.

Pentru a sadi in om

credinta ca el este

mai important decat clipa.

Cand eram legat de stele

„Bate vantul dinspre vie,

simt in nari parfum de haos

rastignit in razachie.

Cand mi-o fi mai greu pe lume

ca acum

as vrea sa-mi fie.

Zane bune,

zane rele

trec in zbor pe langa mine,

cine oare sa reziste

cand le vede cum rastoarna

ordinea in parohie.

Nu e timp,

caci timpul zboara

de sub noi

ca o stihie.

Prinde clipa

in causul

ratacirilor pe dealuri

cand e ulita pustie.”

…Sunt

si plang in mine clipe

care-ar fi putut sa-nvie.

Umarul abia mai poate

sa le poarte catre timpul

cand eram legat de stele

si de nucul de la vie.

Ceaţa uitării

Pe tăpşanul

acela

din vis

au rămas

să păzească

trufaşa tăcere

scaieţii.

Mângâind amintirile,

apele

încă mai curg,

potolit,

în cascadele vieţii.

Departe,

departe

se-aude

un hohot de râs,

cu faţa întoarsă

spre valea tristeţii.

Pe uliţa strâmtă

nu se mai vântură

care

mânate din urmă

de duhul blândeţii.

Zadarnic

mi-e somnul,

zadarnică

truda!

În loc să dispară,

cresc ziduri în mine,

cum cresc

după ploaie

bureţii.

Ce iarbă frumoasă!

Şi totuşi

nimic nu mai pare

să aibă parfumul

narciselor albe

în care bondarii

ieşeau,

îngâmfaţi,

la terasă.

Şi unde sunt zeii

de care adesea

râdeau

şi flăcăul

şi fata frumoasă?

Pe drumul ce duce

de veacuri la moară

pieiră,

în ceaţa uitării,

gregară?

Pustie e prispa

şi,

parcă,

şindrila e moartă pe casă.

Desertul din vis

A fugit de el insusi

si a ajuns in taramul plin de capcane al viselor.

Era imbracat doar in straiele nesigure

ale singuratatii.

Credea ca nu este departe de casa,

desi pamantul pe care dansa

era veritabil desert.

Nu-si amintea sa-l fi vazut

inainte de a trece cu toata fiinta in vis.

Nisipul fin al desertului

era adapostul perfect al comorilor

nascocite de semenii lui.

Stralucirea lipsita de vlaga a comorilor

starnea reverberatii marunte

in monotona rostogolire a clipelor.

Prizonier al universului

si al timpului care isi are cuibul

in maruntaiele lui,

se trezi intreband

unde sunt oamenii care si-au pierdut comorile

in desertul din vis.

Inca-s viu dar mi se pare…

Din clepsidra vietii mele

curg nisipuri

adunate

pe maidane selenare

si ajunse importante in metamorfoza

clipei

de la stadiul de scanteie

la nelinistea strivita

in cuvinte,

de uitare.

Beat de amintiri

si vesel pentru-a nu pieri de jale

trec pe ulita cea veche;

dau binete unor chipuri

care-au rasarit

la umbra

unui veac golit de seva

apelor primordiale.

Scufundate

in gavanul

nevazut

dar viu al mintii,

gandurile mele triste

au intepenit pe prispa

unde-mi socoteam in taina

saracia si argintii.

Eu abia mai vad prin ceata

care-mi fura dimineata.

Nu mai stiu de cand

din mine

n-au mai rasarit suspine.

Inca-s viu,

dar mi se pare

ca sunt nimeni si nimic

in acest apus de soare.

Trufia

In felurite chipuri si ocazii i s-a spus omului sa nu uite nici o clipa cat de neinsemnata este umbra pe care o lasa pe spinarea pamantului. In loc sa dea semne de indreptare, omul s-a adancit in pacatul trufiei. Suprema trufie de care se face vinovat omul are radacinile infipte in usurinta cu care se inchipuie reper universal pentru toti semenii lui. Grea incercare pentru om sa-si cerceteze in oglinda caratele invizibile ale infatisarii lui prin ochelarii aburiti ai trufiei. Simpla curiozitate ma indeamna sa intreb: oare trufia care isi are salas in sufletul prostului este mai usor de iertat decat trufia care schimonoseste sufletul omului instruit? A fi instruit inseamna a vedea lucruri pe care altii nici nu le banuiesc. Neinconvoiat in fata trufiei este doar inteleptul, adica invatatul pentru care oglinda este doar o apa fermecata in care tigrul are taria sa se vada imputinat, ca o pisica.

 

Adevarul

Adevarul este un cuvant. Inventat pentru a eticheta creatiile subiective ale omului. Daca i-ar lipsi omului foamea de adevar, viata lui ar fi plina de intamplari care ii aduc mangaiere ca intreg, nu doar la nivelul mintii lui, oarecum nerusinata din moment ce tinde sa fie mai presus de curiozitatea ochiului de a savura tristetea solemna a unui apus de soare.

Domnia exagerata a ratiunii care se inchina la icoanele zdrentuite ale adevarului poate face din om un fel de caine care se invarte in jurul cozii. Uitand de simplitatea si frumusetea creatiilor a caror samanta a venit de dincolo de inchipuirea limitata a omului. Obsesia adevarurilor zamislite de el sau de altii nu-l va salva pe om. Omul va fi salvat de curajul de a se vedea intaiul dintre nevrednicii chemati sa vada dincolo de lungimea nasului.

Ogoarele zdrentuite si efemere ale nimicului

Dumnezeu

umbla pe razoarele timpului

tavalind cuvintele

prin pulberea invizibila a auzului,

izbind cu ele

obloanele monotoniei,

ca si cand

dincolo de nimic ar trebui  sa renasca,

mereu,

increngaturile infinitului,

acum si pururea

si viceversa,

adica,

infinitul ar putea fi lovit

de mutenie absoluta

daca nu-si arunca semintele

in ogoarele zdrentuite si efemere

ale nimicului.

 

La granita dintre lumina si intuneric

Toate drumurile catre lumina

trec prin intuneric.

Dincolo de gandurile omului

rasarite la granita dintre

lumina si intuneric

razbate gustul amar al tristetii

atunci cand stalpii eternitatii

nu se mai vad.

Clipa,

plapanda si imbibata de aromele

gradinilor abia dezghetate,

si-a intins corturile

in sufletul meu.

As fi putut avea

o parte din tainele lumii

pe masa,

dar m-am lasat amagit

de promisiunile alunecoase ale

orizontului.

Cand sufletul meu

s-a oprit din goana ciudata

dupa tacerea ascunsa

printre cuvinte,

singuratatea strivise deja

sporovaiala aleatoare a departarilor.

Nu stiu de ce…

A fost odata un pescar

pornit cu barca-n largul marii

de sfinti si zei

n-avea habar

si nici de stele disparute,

in zatul multimilenar.

Ce lume gri si zbuciumata

dar plina,

totusi,

de nectar!

Puteai sa mori privind apusul

sau infinitul care sapa

in vai tacute

mal hoinar.

Nu stiu de ce,

in mine,

timpul,

zideste astazi

din amurguri

nemarginirii lui hotar.

Am adormit privind apusul…

Am fost si eu

cum este praful pe campie.

M-am zbenguit printre ciulini

si-am adormit

privind apusul

bodoganit de-o ciocarlie.

Am fost nimic

cum este foaia alba de hartie.

M-am ratacit

printre cuvinte

visand la alta galaxie.

Din lumea mea

atat de mare

n-a mai ramas decat aceasta poezie.

Iar cei ce sunt

mai mari in univers sa stie

ca omul este o  fantana

din care cei ce se adapa

vor fi lasati sa redevina

izvor curat de bucurie.

Punctul…

Fiecare punct al universului

poate fi locul in care isi au salas

inceputul si sfarsitul.

Frumusetea punctului se afla

in nesfarsita lui goliciune.

Fiecare ochi intelept

are un zambet anume

in fata sfarcurilor invizibile ale punctelor.

Unele vietuitoare au meteahna imitarii

si exersarii topologiilor.

Prilej de incantare si suferinta

pentru cei care se cred

inruditi cu tagma demiurgilor.

Omul deplin

nu este altceva decat o sintagma.

Nici un punct

nu poate sti ce este eternitatea.

Toti oamenii mor

incercand sa opreasca timpul

atunci cand soarele isi risipeste fotonii

dinspre zenit.