Cuvintele.
Numai bune de ascuns adevarul,
tristetea
si infinitul.
Aerul.
Balsamul tacut al respiratiei.
Si al singuratatii.
Sunt aici
fara sa stiu de ce.
Ca o balena
esuata pe o plaja pustie.
Nimeni nu are timp sa imi asculte surasul.
Nimeni nu are timp sa-mi adulmece gandul.
Reflectand orizontul
cuvintele trag
molesite
la somn.
Iar aerul,
rupt de tarii,
prin tarana si ierburi fosneste.
O mare cu apa limpede
in care delfinii inoata
de parca ar fi singuri pe lume.
O campie
mangaiata de pletele verzi ale graului
si de trilul sfasietor al ciocarliei.
Un deal
la poalele caruia copii dorm
uitati de parinti
dar vegheati de razele bland arcuite
ale soarelui.
Un munte
de pe crestele caruia
putem respira neastamparul norilor.
Un cer ale carui stele
se plimba noaptea pe uliti,
printre visele celor care dorm,
departe de frigul fara hotare al universului.
Poate,
adevarul este
doar un vis
al unui tanar
ratacit intr-o poveste.
El nu este
ca o stanca,
nici ca apa care doarme
intr-o pestera adanca.
Mai degraba,
adevarul
este soarele ce trece
de la rasaritul gales
spre amurgul zilei
rece.
Azi,
sub vraja lui invie
gandul care va da aripi
altor ganduri,
ratacite
prin cotlon de vesnicie.
Ceea ce numim astazi amintire a fost candva intamplare traita cu intensitate. Intamplarile sunt vii nu neaparat pentru ca sunt ghidate de o idee geniala. Majoritatea oamenilor sunt partasi la intamplari in care energia lor trupeasca si sufleteasca a putut sa faca eruptie fara nici o ingradire. Chiar si intr-o lume saracacioasa, daca se aduna suficiente ingrediente, intamplarile traite astazi vor lasa urme pe care maine le vom asocia cu nostalgia amintirilor. Amintirile sunt materia prima a nostalgiilor de tot felul. Nu putem avea nostalgii daca am uitat toate intamplarile prin care am trecut in viata.
Prezentul ne ocupa pana la refuz agenda, contribuind din plin la amplificarea si supradimensionarea amintirilor.
Viitorul este obsesia copilariei si a adolescentei. O obsesie care are rolul de a-l ajuta pe om sa se defineasca cat mai expresiv in raport cu societatea, de care omul se simte foarte dependent in copilarie si in adolescenta.
Pe masura ce inainteaza in varsta, omul intelege ca deplina lui valoare nu poate fi data la iveala decat apropiindu-se de resorturile singuratatii. Scufundarea individului in societate inseamna anularea celui mai important izvor al frumusetii spirituale a individului: unicitatea modului in care percepe, interpreteaza si extrapoleaza zgomotul infinitului.
A sosit prima ninsoare. Natura isi respecta promisiunile. Si, mai ales, isi pastreaza calmul. Echilibrele care o definesc sunt mult mai fiabile si mai profunde. Natura nu varsa lacrimi. Nici de bucurie. Nici de tristete. Natura este gazda tuturor vietuitoarelor si plantelor care isi desira ghemul singuratatii osciland intre agonie si extaz. Din cand in cand, lupii dau iama pe la stanile ciobanilor. Lupii nu pornesc razboaie de cotropire a stanilor. Omul…este mult mai rau decat lupul. Dar, tot asa de bine: Homo sacra res homini.
Bietul om! Arareori isi vede lungul nasului. Rupt de oboseala inclestarilor cu ideile lui inrobitoare moare,dupa socoteala lui, intotdeauna prea devreme.
Ar fi putut sa se bucure, mai mult si mai des, de miracolul vietii daca nu ar fi uitat de inceputuri. Si de sarbatorile frumoase care il ajutau sa uite de supararile inchipuite de el insusi.
Fiecare om vede cat ii este dat sa vada. Daca nimeni nu l-a invatat sa priveasca rasaritul soarelui uitand de conflictele care pornesc de la atasamentul fata de lucrurile lipsite de reala insemnatate, omul trece prin viata ca un tren blindat printr-o gara inzapezita. Cine ne spune ce anume ne este ingaduit si ce nu? Sfiala permanenta ne poate ajuta sa evitam ridicolul unui gest care se napusteste peste bucuria aproapelui dupa ce a fost indelung mangaiat in incaperile chinuite ale orgoliului. Ce priveliste trista, omul cufundat in el insusi pentru a fi sigur ca o granita ferma il desparte de ceilalti. Omul si restul lumii.
Stiuta fiind iuteala cu care se inmultesc buruienile, de ce n-am iesit la plivit? Lucrarea Creatorului, oriunde si oricare ar fi el, nu a fost gandita sa fie perfecta, ci sa aspire la perfectiune. De aceea, lumea in care traim nu este locul in care nu mai este nimic de facut si de spus, ci locul in care fiecare om este chemat sa adauge si sa spuna ceva frumos.
Daca stim toate acestea si ne prapadim zilele vietii in slujba minciunii, care ne este locul in letopisetele Creatorului?
Nu de rautatea celor saraci cu duhul vreau sa ma plang aici. Lumea lor este fatalmente limitata.
Ce ne facem, insa, cu cei care au invatat sa toarca parul de capra si se pretind a fi mai mari peste postavariile istoriei.
Ce priveliste jalnica un om care este simultan incompetent, marlan si egoist!
Devenita obisnuinta, tolerarea incompetentei unui om oarecare ii lasa pe oameni in general fara acoperis in tinuturile nesfarsite ale istoriei.
Marlania omului este asemenea jegului care acapareaza mainile puturosului. Marlanul socoate ca bunacuvinta este o dovada de slabiciune. Puturosul este convins ca dorinta de a trai in curatenie si oranduiala este pierdere de vreme.
Egoismul, urata metehna! Cei care o au nu reusesc sa vada dincolo de lungimea nasului lor. De aceea, adusi de intamplarile vietii in gradina cu maci a Creatorului, nu au nici bucuria surasului in fata infinitului, nici intelepciunea pe care o presupune oglindirea in sufletul aproapelui.
Cei intreit marcati de incompetenta, marlanie si egoism, produc stagnare si diferite forme ale uratului. Uratul individual, devenit in timp urat social, iar, din perspectiva istoriei, devenit uratul care poate eutanasia fiinta neamului.
Nu stiu de ce am inceput acest demers. Sunt obosit de rapiditatea cu care trece timpul pe langa mine. Sunt nemultumit de modul haotic si precar in care oamenii se raporteaza la eternitate. Ma nedumereste apetitul in crestere al semenilor mei pentru sistemele care cultiva autosuficienta, exacerbarea balastului individual, viclenia savant insurubata in vasele comunicante ale societatii, absenta orizontului, senzatia ca rasul curat si clar este tot mai mult inlocuit de surasul confuz si inept sau de seriozitatea masluita.
Poate ca aceste ganduri nu au nici o legatura cu realitatea. Sau poate ca au.
Atunci cand lucrurile concrete par a fi piedici asternute de intamplare in calea fericirii omului, ne putem refugia in lumea generoasa a ideilor. Folosind ideile ca vehicul suntem liberi sa avem nostalgia absolutului. Un absolut relativ, pentru ca Marele Absolut nu va putea fi inteles niciodata.
28 Octombrie 2015