Pe tăpşanul
acela
din vis
au rămas
să păzească
trufaşa tăcere
scaieţii.
Mângâind amintirile,
apele
încă mai curg,
potolit,
în cascadele vieţii.
Departe,
departe
se-aude
un hohot de râs,
cu faţa întoarsă
spre valea tristeţii.
Pe uliţa strâmtă
nu se mai vântură
care
mânate din urmă
de duhul blândeţii.
Zadarnic
mi-e somnul,
zadarnică
truda!
În loc să dispară,
cresc ziduri în mine,
cum cresc
după ploaie
bureţii.
Ce iarbă frumoasă!
Şi totuşi
nimic nu mai pare
să aibă parfumul
narciselor albe
în care bondarii
ieşeau,
îngâmfaţi,
la terasă.
Şi unde sunt zeii
de care adesea
râdeau
şi flăcăul
şi fata frumoasă?
Pe drumul ce duce
de veacuri la moară
pieiră,
în ceaţa uitării,
gregară?
Pustie e prispa
şi,
parcă,
şindrila e moartă pe casă.
A fugit de el insusi
si a ajuns in taramul plin de capcane al viselor.
Era imbracat doar in straiele nesigure
ale singuratatii.
Credea ca nu este departe de casa,
desi pamantul pe care dansa
era veritabil desert.
Nu-si amintea sa-l fi vazut
inainte de a trece cu toata fiinta in vis.
Nisipul fin al desertului
era adapostul perfect al comorilor
nascocite de semenii lui.
Stralucirea lipsita de vlaga a comorilor
starnea reverberatii marunte
in monotona rostogolire a clipelor.
Prizonier al universului
si al timpului care isi are cuibul
in maruntaiele lui,
se trezi intreband
unde sunt oamenii care si-au pierdut comorile
in desertul din vis.
Din clepsidra vietii mele
curg nisipuri
adunate
pe maidane selenare
si ajunse importante in metamorfoza
clipei
de la stadiul de scanteie
la nelinistea strivita
in cuvinte,
de uitare.
Beat de amintiri
si vesel pentru-a nu pieri de jale
trec pe ulita cea veche;
dau binete unor chipuri
care-au rasarit
la umbra
unui veac golit de seva
apelor primordiale.
Scufundate
in gavanul
nevazut
dar viu al mintii,
gandurile mele triste
au intepenit pe prispa
unde-mi socoteam in taina
saracia si argintii.
Eu abia mai vad prin ceata
care-mi fura dimineata.
Nu mai stiu de cand
din mine
n-au mai rasarit suspine.
Inca-s viu,
dar mi se pare
ca sunt nimeni si nimic
in acest apus de soare.
In felurite chipuri si ocazii i s-a spus omului sa nu uite nici o clipa cat de neinsemnata este umbra pe care o lasa pe spinarea pamantului. In loc sa dea semne de indreptare, omul s-a adancit in pacatul trufiei. Suprema trufie de care se face vinovat omul are radacinile infipte in usurinta cu care se inchipuie reper universal pentru toti semenii lui. Grea incercare pentru om sa-si cerceteze in oglinda caratele invizibile ale infatisarii lui prin ochelarii aburiti ai trufiei. Simpla curiozitate ma indeamna sa intreb: oare trufia care isi are salas in sufletul prostului este mai usor de iertat decat trufia care schimonoseste sufletul omului instruit? A fi instruit inseamna a vedea lucruri pe care altii nici nu le banuiesc. Neinconvoiat in fata trufiei este doar inteleptul, adica invatatul pentru care oglinda este doar o apa fermecata in care tigrul are taria sa se vada imputinat, ca o pisica.
Adevarul este un cuvant. Inventat pentru a eticheta creatiile subiective ale omului. Daca i-ar lipsi omului foamea de adevar, viata lui ar fi plina de intamplari care ii aduc mangaiere ca intreg, nu doar la nivelul mintii lui, oarecum nerusinata din moment ce tinde sa fie mai presus de curiozitatea ochiului de a savura tristetea solemna a unui apus de soare.
Domnia exagerata a ratiunii care se inchina la icoanele zdrentuite ale adevarului poate face din om un fel de caine care se invarte in jurul cozii. Uitand de simplitatea si frumusetea creatiilor a caror samanta a venit de dincolo de inchipuirea limitata a omului. Obsesia adevarurilor zamislite de el sau de altii nu-l va salva pe om. Omul va fi salvat de curajul de a se vedea intaiul dintre nevrednicii chemati sa vada dincolo de lungimea nasului.
Dumnezeu
umbla pe razoarele timpului
tavalind cuvintele
prin pulberea invizibila a auzului,
izbind cu ele
obloanele monotoniei,
ca si cand
dincolo de nimic ar trebui sa renasca,
mereu,
increngaturile infinitului,
acum si pururea
si viceversa,
adica,
infinitul ar putea fi lovit
de mutenie absoluta
daca nu-si arunca semintele
in ogoarele zdrentuite si efemere
ale nimicului.
Toate drumurile catre lumina
trec prin intuneric.
Dincolo de gandurile omului
rasarite la granita dintre
lumina si intuneric
razbate gustul amar al tristetii
atunci cand stalpii eternitatii
nu se mai vad.
Clipa,
plapanda si imbibata de aromele
gradinilor abia dezghetate,
si-a intins corturile
in sufletul meu.
As fi putut avea
o parte din tainele lumii
pe masa,
dar m-am lasat amagit
de promisiunile alunecoase ale
orizontului.
Cand sufletul meu
s-a oprit din goana ciudata
dupa tacerea ascunsa
printre cuvinte,
singuratatea strivise deja
sporovaiala aleatoare a departarilor.
A fost odata un pescar
pornit cu barca-n largul marii
de sfinti si zei
n-avea habar
si nici de stele disparute,
in zatul multimilenar.
Ce lume gri si zbuciumata
dar plina,
totusi,
de nectar!
Puteai sa mori privind apusul
sau infinitul care sapa
in vai tacute
mal hoinar.
Nu stiu de ce,
in mine,
timpul,
zideste astazi
din amurguri
nemarginirii lui hotar.
Am fost si eu
cum este praful pe campie.
M-am zbenguit printre ciulini
si-am adormit
privind apusul
bodoganit de-o ciocarlie.
Am fost nimic
cum este foaia alba de hartie.
M-am ratacit
printre cuvinte
visand la alta galaxie.
Din lumea mea
atat de mare
n-a mai ramas decat aceasta poezie.
Iar cei ce sunt
mai mari in univers sa stie
ca omul este o fantana
din care cei ce se adapa
vor fi lasati sa redevina
izvor curat de bucurie.
Fiecare punct al universului
poate fi locul in care isi au salas
inceputul si sfarsitul.
Frumusetea punctului se afla
in nesfarsita lui goliciune.
Fiecare ochi intelept
are un zambet anume
in fata sfarcurilor invizibile ale punctelor.
Unele vietuitoare au meteahna imitarii
si exersarii topologiilor.
Prilej de incantare si suferinta
pentru cei care se cred
inruditi cu tagma demiurgilor.
Omul deplin
nu este altceva decat o sintagma.
Nici un punct
nu poate sti ce este eternitatea.
Toti oamenii mor
incercand sa opreasca timpul
atunci cand soarele isi risipeste fotonii
dinspre zenit.