Bunicul meu dinspre tata stia sa sfideze timpul. Nu l-am vazut niciodata alergand. Potoliti-va din zbenguiala, mai, zanganitilor la cap, il auzeam boscorodind atunci cand dreptele randuieli ale gospodariei lui erau calcate in picioare de nepoti. Bunicul a avut trei copii, un baiat si doua fete. Fata cea mica, Aurica, a murit de meningita, la putin timp dupa ce se casatorise. Dupa cum arata in cele doua fotografii care i-au pastrat chipul, cred ca era un suflet cu o sensibilitate deosebita. Avea ochi negri, in care se putea citi usurinta cu care purtatoarea lor oscila intre veselie si tristete. Mi-ar fi placut sa o intalnesc aievea, nu doar in poze. Intre mine si ea era o asemanare pe care am simtit-o de cate ori m-am oprit in fata tabloului care ii imortalizase chipul.
Nimic din ceea ce face omul nu dureaza o vesnicie. Cu toate acestea, una dintre dorintele neadormite ale omului este speranta de a beneficia de un dram de posteritate. Pentru implinirea acestei sperante nici o incercare nu este prea mult pentru sufletul chinuit al omului. Un om poate lasa in urma lui o casa. Nu peste mult timp casa se va transforma in tarana sau alta forma de scufundare a lucrurilor in uitare. Un om poate lasa in urma lui o clipa de neuitat. Asemenea clipei pe care mi-a oferit-o bunicul dinspre mama, in timp ce, alaturi de el, exersam scufundarea in eternitate, uitand de zgomotul lipsit de armonie pe care il imprastia pe ulitele satului nepotolita si insolita lucrare a omului. Clipa luase infatisarea bunicului. Bunicul devenise mut. Dar mutenia lui umplea toata valea pe care acea neuitata zi de vara mi-o lasase in stapanire. Un om poate lasa in urma lui un gand, a carui intrupare sfideaza toata pasiunea omului pentru materialitate. Viata omului este o calatorie printre evenimente si lucruri reale dar tavalite in giganticul malaxor al devenirii universale. Gandul omului poate sfida insasi devenirea universala daca si-a gasit intruparea potrivita.
Va veni o zi in care
fi-voi parte din uitare
si doar gandurile mele
vor mai respira tacerea
ce se-aude cum ii poarta
pe parintii mei spre stele.
Singur plang la ceas de seara
cand lumina-i tot mai rara
si se lasa peste case
oboseala care-si taie
drum necunoscut prin carnea
ce se-nfasura pe oase.
Sunt si nu-s un punct in zare
rad si plang caci totul pare
doar o gluma oarecare.
Mare taina sa vrei cerul
si pamantul sa te lege
si de maini si de picioare,
nelasandu-te sa pipai
vesnicia care este
o gradina fara margini
intr-un veac fara hotare.
A cunoaste,
a uita,
a surade,
a manca,
a privi in adancime,
a ramane mult in urma
de singuratatea ta.
A visa eternitatea,
a strivi de spuma zarii
toata metafizica.
A iubi,
a rupe ganduri,
a inmarmuri de jale,
a te rataci,
a plange dupa cel ce-ai fost candva.
A muri,
a rupe stele,
a vibra,
a intelege taina fulgului de nea.
A ierta,
a te include
fara zgomot in lucrare,
a pluti pe raza lunii,
temator,
a fi cuvantul
de la temelia lumii,
intelesuri fara numar
a rosti si-a mangaia.
A cersi,
a da cu pietre
intr-un rasarit de soare,
a te indrepta spre matca
apelor nemuritoare.
Sensul lumii a cuprinde
in generative reguli,
intru slava fara haturi
a-nvierii repetate
a taranei
din surasul
adormit de frig in ea.
Pentru a se furisa in eternitate
timpul nu are nevoie de ingaduinta mea.
Chiar si acum,
cand neuronii mei s-au dilatat
asemenea marilor spatii einsteiniene,
clipele trec
ca niste stoluri de pasari calatoare
pe deasupra nostalgiilor
care nu au habar de alinierea
planetelor.
Daca sunt privit
de pe inaltimile muntilor Himalaya
eu nu sunt
mai nimic in ecuatia splendorilor
universului.
Dar
atunci cand albina isi cauta polenul
prin livada cu meri infloriti
universul nu mai conteaza.
De aceea
insistenta cu care timpul se furiseaza in
eternitate
nu este un fapt care merita atentia
noastra
finita si imperfect ancorata
in subtilitatile nemarginirii.
Noi putem straluci
pret de o clipa
daca intram in rezonanta cu muzica
polifonica
a amanuntelor.
Noi putem iesi din matca cuprinzatoare a
uitarii
daca ne regasim echilibrul
sorbind din taria cuvantului.
Când în trup sălăşuia,
o fereastră către lume,
să găsească,
să-şi asume,
sufletul nădăjduia.
Înţelept,
cu greu găsindu-şi
albie şi râu în sine,
sufletul murea o clipă
cu speranţa că în ceruri
răul însuşi
va fi bine.
Lasă,
suflete,
să curgă,
lava minţii,
demiurgă!
Şi din prea puţin de clipă
să-ţi întinzi asupra zării
uriaşa ta aripă.
O fereastră
către lume,
sufletul a fost cândva.
Dar, dorinţele şi teama
au făcut
să nu rămână
decât numele din ea.
Mai e timp,
mai e lumină.
Mai avem cuvinte-n care
zarva lumii se aude
ca o ploaie
cu surdină.
Amăgindu-mă,
sau,
poate,
dând un alt contur tristeţii,
iar mi-e dor de tine,
mamă,
iar mi-e teamă că sticleţii
mă vor izgoni din mine,
tocmai când lumina zării
îşi fardează nemurirea
în oglinda dimineţii.
Suflete,
eu n-am nici umbră
dacă nu mai ţii fereastra
nemuririi tale-n mine.
Suflete,
eu sunt ţărâna,
tu eşti duhul învierii
zâmbetului din suspine.
Luminează,
Doamne,
calea
gândului spre împlinire!
Dăruieşte-mi har şi sete!
Şi un strop din infinitul
ce transformă orizontul
dintr-o taină în rostire.
Vreau
să-mi dai răgaz,
Stăpâne,
cât să-ţi pot privi lucrarea.
Şi să-mi pot turna-n cuvinte
bucuria şi mirarea.
Căci,
eu nu mai vreau în stele.
Prea m-am săturat de ele.
Vreau pe prispa casei mele.
Latre câinii,
plângă mieii!
Şi în ierburi să se-audă
cum se-ngână scarabeii!
Afara ninge
cu fulgi mari de zapada
si eu ma visez descult
pe ulita stramta,
trecand pe la poarta uitarii
alaturi de vrabii zburlite
si puse pe vesnica sfada.
Ce vremuri,
ce oameni,
ce simplu,
putinul ajuns fara margini
in timp ce la streasina casei
stau turturi de gheata
gramada.
A crivat rasuna si zarea
dar noi suntem veseli ca plopii
in care chemarile zarii
din muguri sperante inoada.
Ma uit pe fereastra
si timpul adoarme alaturi
de focul din soba incinsa.
As vrea sa am aripi la suflet
sa pot pacali primavara
sa vina desculta-n livada.
Zarea?
Domnul?
Sau prostia?!
Cine oare sa ne bata?
Rad
pe sticla vremii,
mata,
insi cu fetele patate
de rugina
nestiintei
de-a purta un neam spre bolta
cerului,
nemasurata.
Parca ieri
imi spuse mama
ca nu poti sa pui fasolea
in hambar
nevanturata.
Nu stiu.
Am uitat.
Au murit amintirile.
Parca as fi un robot.
Ochii mei refuza amanuntele.
Auzul meu refuza zgomotele.
Idei si cuvinte.
Pana cand se vor trezi ghioceii.
Pana cand poiana
numai de mine stiuta
se va umple iarasi de margaritar.
Si se va simti in vazduh
adierea invierii.
Libertatea de a fi altceva
il poate aduce pe om
la un pas de rusinea absoluta.
Ce s-ar alege de credintele omului
daca Dumnezeu ar uita
pentru o clipa
care este importanta adevarului.
Nu este vorba despre adevarul absolut.
Poate fi adevarul intrezarit.
Poate fi adevarul care adaposteste
o parte din lumina de dincolo de clipa.
Poate fi adevarul
care tanjeste dupa eternitate.
Cei care isi fac haina sufletului
din panza multicolora a clipelor
sunt asteptati in taramul uitarii.
Cei care uita
sa se minuneze in fata cuvintelor
vor gasi inchisa poarta
prin care omul
poate intra in lumea
omnivalenta
a adevarului.
Oriunde vei privi
timpul trecut
te va ajunge din urma.
Va veni o zi
in care
nu vei mai putea
nici macar sa plangi
pentru ca izvorul lacrimilor
va fi uscat.
Insasi ideea de suflet
pare sa fie amenintata
de scurgerea dezordonata a timpului.
Iti privesti mainile
brazdate de amintiri care nu vor sa piara.
Te uiti
in oglinda
si nu-ti vine sa crezi
ca ai ramas singur.
Nu mai ai putere
sa le spui prietenilor
ca ai murit.
Te strecori printre cuvinte
neobservat.
Nimeni nu te mai trage
de maneca rupta a camasii gandului tau.
Esti inconjurat de obstacole mestesugite.
Incerci sa ajungi
in poiana cu nuci odihniti
dar cararile vechi
au fost inghitite de catina
plina de ace
si brusturi cuminti.
Soarele
parca rasare si-apune
in vremea din urma
prea des.
Nu exista nici o constanta
cinstita
in universul acesta pervers.
Exista doar drumuri fara intoarcere
pentru cei care sunt infinitului hrana
si clipei samanta de mit.
De aceea
va veni o zi in care si streasina casei
va lacrima sub povara uitarii
la ceas de banal asfintit.
Ape tulburi
incurcara
incercarea ratiunii
de-a visa la primavara.
Avem munti
avem si ape
dar n-avem in noi sfiala
si taria de-a ne rupe
de castigurile calpe.
Pana sus
in varf de munte
cei ce mint
se catarara.
Pentru-o clipa
ne-amagiram
ca vom fi si noi in lume
altceva decat prostie
si ocara.
Unde este stiinta
care ne indrituieste
sa punem etichete
oamenilor si intamplarilor?
Ce rost are
teama de necunoscut
pentru cel ce nu a ridicat
inca
privirea asupra orizontului?
Penibil
in stare pura
cel ce se crede
bun si drept
cu fiecare cuvant
slobozit inspre ceruri.
Invata-ma Doamne
sa tac atat de frumos
incat cel ce asculta
devine
un mic intelept.
Piramidele
au ajuns o ruina.
Oasele lui Alexandru Macedon
s-au amestecat
cu nisipurile orientului.
Vitejia soldatilor romani
nu va fi cunoscuta,
aievea,
niciodata.
Cetatea Troia
a disparut cu totul de pe suprafata
Pamantului.
Cu toate acestea,
eu inca mai cred
in existenta nepieritoare
a unui loc
in care muntii din inchipuirea mea
mangaie timpul si cerul.
Voi,
umbrelor,
unde aveti adapost iarna,
in timp ce noi,
cei plamaditi din carne si oase,
ne vanturam,
fara tel,
printre minunile invizibile
ale devenirii universale?
Suntem mereu in opozitie
cu acea parte modesta din noi
care simte in ce directie
ne poate duce
ecuatia fericirii.
Si nu avem ochi
pentru firul de colilie,
chinuit de arsita verii
si mangaiat de adierea impersonala a
vantului.
Am visat
c-am ajuns intr-o lume
in care cuvintele tac
si zambesc
maruntelor adieri ale timpului.
De unde veneam eu,
cuvintele erau mereu incarcate
cu polenul silentios al clipelor.
Acestea sunt cuvintele
care viseaza la infinit si puritate.
Acestea sunt cuvintele
care mor fara sa cunoasca
starea de echilibru atemporal.
Dincolo de cuvinte
suntem noi
si proiectele noastre de nemurire a eului.
Milenii de inclestare surda
pe meterezele eului
au lasat urme pe chipul cuvintelor.
Cine sunt EU?
Cine sunteti voi CUVINTELOR?