In cautarea timpului pierdut. Scena 1.

Bunicul meu dinspre tata stia sa sfideze timpul. Nu l-am vazut niciodata alergand. Potoliti-va din zbenguiala, mai, zanganitilor la cap, il auzeam boscorodind atunci cand dreptele randuieli ale gospodariei lui erau calcate in picioare de nepoti. Bunicul a avut trei copii, un baiat si doua fete. Fata cea mica, Aurica, a murit de meningita, la putin timp dupa ce se casatorise. Dupa cum arata in cele doua fotografii care i-au pastrat chipul, cred ca era un suflet cu o sensibilitate deosebita. Avea ochi negri, in care se putea citi usurinta cu care purtatoarea lor oscila intre veselie si tristete. Mi-ar fi placut sa o intalnesc aievea, nu doar in poze. Intre mine si ea era o asemanare pe care am simtit-o de cate ori m-am oprit in fata tabloului care ii imortalizase chipul.

Nimic din ceea ce face omul nu dureaza o vesnicie. Cu toate acestea, una dintre dorintele neadormite ale omului este speranta de a beneficia de un dram de posteritate. Pentru implinirea acestei sperante nici o incercare nu este prea mult pentru sufletul chinuit al omului. Un om poate lasa in urma lui o casa. Nu peste mult timp casa se va transforma in tarana sau alta forma de scufundare a lucrurilor in uitare. Un om poate lasa in urma lui o clipa de neuitat. Asemenea clipei pe care mi-a oferit-o bunicul dinspre mama, in timp ce, alaturi de el, exersam scufundarea in eternitate, uitand de zgomotul lipsit de armonie pe care il imprastia pe ulitele satului nepotolita si insolita lucrare a omului. Clipa luase infatisarea bunicului. Bunicul devenise mut. Dar mutenia lui umplea toata valea pe care acea neuitata zi de vara mi-o lasase in stapanire. Un om poate lasa in urma lui un gand, a carui intrupare sfideaza toata pasiunea omului pentru materialitate. Viata omului este o calatorie printre evenimente si lucruri reale dar tavalite in giganticul malaxor al devenirii universale. Gandul omului poate sfida insasi devenirea universala daca si-a gasit intruparea potrivita.

Sunt si nu-s un punct in zare

Va veni o zi in care

fi-voi parte din uitare

si doar gandurile mele

vor mai respira tacerea

ce se-aude cum ii poarta

pe parintii mei spre stele.

Singur plang la ceas de seara

cand lumina-i tot mai rara

si se lasa peste case

oboseala care-si taie

drum necunoscut prin carnea

ce se-nfasura pe oase.

Sunt si nu-s un punct in zare

rad si plang caci totul pare

doar o gluma oarecare.

Mare taina sa vrei cerul

si pamantul sa te lege

si de maini si de picioare,

nelasandu-te sa pipai

vesnicia care este

o gradina fara margini

intr-un veac fara hotare.

 

A cunoaste…

A cunoaste,

a uita,

a surade,

a manca,

a privi in adancime,

a ramane mult in urma

de singuratatea ta.

A visa eternitatea,

a strivi de spuma zarii

toata metafizica.

A iubi,

a rupe ganduri,

a inmarmuri de jale,

 a te rataci,

a plange dupa cel ce-ai fost candva.

A muri,

a rupe stele,

a vibra,

a intelege taina fulgului de nea.

A ierta,

a te include

fara zgomot in lucrare,

a pluti pe raza lunii,

temator,

a fi cuvantul

de la temelia lumii,

intelesuri fara numar

a rosti si-a mangaia.

A cersi,

a da cu pietre

intr-un rasarit de soare,

a te indrepta spre matca

apelor nemuritoare.

Sensul lumii a cuprinde

in generative reguli,

intru slava fara haturi

a-nvierii repetate

a taranei

din surasul

adormit de frig in ea.

 

Sorbind din taria cuvantului

Pentru a se furisa in eternitate

timpul nu are nevoie de ingaduinta mea.

Chiar si acum,

cand neuronii mei s-au dilatat

asemenea marilor spatii einsteiniene,

clipele trec

ca niste stoluri de pasari calatoare

pe deasupra nostalgiilor

care nu au habar de alinierea

planetelor.

Daca sunt privit

de pe inaltimile muntilor Himalaya

eu nu sunt

mai nimic in ecuatia splendorilor

universului.

Dar

atunci cand albina isi cauta polenul

prin livada cu meri infloriti

universul nu mai conteaza.

De aceea

insistenta cu care timpul se furiseaza in

eternitate

nu este un fapt care merita atentia

noastra

finita si imperfect ancorata

in subtilitatile nemarginirii.

Noi putem straluci

pret de o clipa

daca intram in rezonanta cu muzica

polifonica

a amanuntelor.

Noi putem iesi din matca cuprinzatoare a

uitarii

daca ne regasim echilibrul

sorbind din taria cuvantului.

Sufletul

Când în trup sălăşuia,

o fereastră către lume,

să găsească,

să-şi asume,

sufletul nădăjduia.

Înţelept,

cu greu găsindu-şi

albie şi râu în sine,

sufletul murea o clipă

cu speranţa că în ceruri

răul însuşi

va fi bine.

Lasă,

suflete,

să curgă,

lava minţii,

demiurgă!

Şi din prea puţin de clipă

să-ţi întinzi asupra zării

uriaşa ta aripă.

O fereastră

către lume,

sufletul a fost cândva.

Dar, dorinţele şi teama

au făcut

să nu rămână

decât numele din ea.

Mai e timp,

mai e lumină.

Mai avem cuvinte-n care

zarva lumii se aude

ca o ploaie

cu surdină.

Amăgindu-mă,

sau,

poate,

dând un alt contur tristeţii,

iar mi-e dor de tine,

mamă,

iar mi-e teamă că sticleţii

mă vor izgoni din mine,

tocmai când lumina zării

îşi fardează nemurirea

în oglinda dimineţii.

Suflete,

eu n-am nici umbră

dacă nu mai ţii fereastra

nemuririi tale-n mine.

Suflete,

eu sunt ţărâna,

tu eşti duhul învierii

zâmbetului din suspine.

Luminează,

Doamne,

calea

gândului spre împlinire!

Dăruieşte-mi har şi sete!

Şi un strop din infinitul

ce transformă orizontul

dintr-o taină în rostire.

Vreau

să-mi dai răgaz,

Stăpâne,

cât să-ţi pot privi lucrarea.

Şi să-mi pot turna-n cuvinte

bucuria şi mirarea.

Căci,

eu nu mai vreau în stele.

Prea m-am săturat de ele.

Vreau pe prispa casei mele.

Latre câinii,

plângă mieii!

Şi în ierburi să se-audă

cum se-ngână scarabeii!

As vrea…

Afara ninge

cu fulgi mari de zapada

si eu ma visez descult

pe ulita stramta,

trecand pe la poarta uitarii

alaturi de vrabii zburlite

si puse pe vesnica sfada.

Ce vremuri,

ce oameni,

ce simplu,

putinul ajuns fara margini

in timp ce la streasina casei

stau turturi de gheata

gramada.

A crivat rasuna si zarea

dar noi suntem veseli ca plopii

in care chemarile zarii

din muguri sperante inoada.

Ma uit pe fereastra

si timpul adoarme alaturi

de focul din soba incinsa.

As vrea sa am aripi la suflet

sa pot pacali primavara

sa vina desculta-n livada.

Cei care uita

Libertatea de a fi altceva

il poate aduce pe om

la un pas de rusinea absoluta.

Ce s-ar alege de credintele omului

daca Dumnezeu ar uita

pentru o clipa

care este importanta adevarului.

Nu este vorba despre adevarul absolut.

Poate fi adevarul intrezarit.

Poate fi adevarul care adaposteste

o parte din lumina de dincolo de clipa.

Poate fi adevarul

care tanjeste dupa eternitate.

Cei care isi fac haina sufletului

din panza multicolora a clipelor

sunt asteptati in taramul uitarii.

Cei care uita

sa se minuneze in fata cuvintelor

vor gasi inchisa poarta

prin care omul

poate intra in lumea

omnivalenta

a adevarului.

Drumuri fara intoarcere

Oriunde vei privi

timpul trecut

te va ajunge din urma.

Va veni o zi

in care

nu vei mai putea

nici macar sa plangi

pentru ca izvorul lacrimilor

va fi uscat.

Insasi ideea de suflet

pare sa fie amenintata

de scurgerea dezordonata a timpului.

Iti privesti mainile

brazdate de amintiri care nu vor sa piara.

Te uiti

in oglinda

si nu-ti vine sa crezi

ca ai ramas singur.

Nu mai ai putere

sa le spui prietenilor

ca ai murit.

Te strecori printre cuvinte

neobservat.

Nimeni nu te mai trage

de maneca rupta a camasii gandului tau.

Esti inconjurat de obstacole mestesugite.

Incerci sa ajungi

in poiana cu nuci odihniti

dar cararile vechi

au fost inghitite de catina

plina de ace

si brusturi cuminti.

Soarele

parca rasare si-apune

in vremea din urma

prea des.

Nu exista nici o constanta

cinstita

in universul acesta pervers.

Exista doar drumuri fara intoarcere

pentru cei  care sunt infinitului hrana

si clipei samanta de mit.

De aceea

va veni o zi in care si streasina casei

va lacrima sub povara uitarii

la ceas de banal asfintit.

 

 

 

Pentru-o clipa…

Ape tulburi

incurcara

incercarea ratiunii

de-a visa la primavara.

Avem munti

avem si ape

dar n-avem in noi sfiala

si taria de-a ne rupe

de castigurile calpe.

Pana sus

in varf de munte

cei ce mint

se catarara.

Pentru-o clipa

ne-amagiram

ca vom fi si noi in lume

altceva decat prostie

si ocara.

 

Un mic intelept

Unde este stiinta

care ne indrituieste

sa punem etichete

oamenilor si intamplarilor?

Ce rost are

teama de necunoscut

pentru cel ce nu a ridicat

inca

privirea asupra orizontului?

Penibil

in stare pura

cel ce se crede

bun si drept

cu fiecare cuvant

slobozit inspre ceruri.

Invata-ma Doamne

sa tac atat de frumos

incat cel ce asculta

devine

un mic intelept.

 

Cu toate acestea

Piramidele

au ajuns o ruina.

Oasele lui Alexandru Macedon

s-au amestecat

cu nisipurile orientului.

Vitejia soldatilor romani

nu va fi cunoscuta,

aievea,

niciodata.

Cetatea Troia

a disparut cu totul de pe suprafata

Pamantului.

Cu toate acestea,

eu inca mai cred

in existenta nepieritoare

a unui loc

in care muntii din inchipuirea mea

mangaie timpul si cerul.

Ne vanturam, fara tel…

Voi,

umbrelor,

unde aveti adapost iarna,

in timp ce noi,

cei plamaditi din carne si oase,

ne vanturam,

fara tel,

printre minunile invizibile

ale devenirii universale?

Suntem mereu in opozitie

cu acea parte modesta din noi

care simte in ce directie

ne poate duce

ecuatia fericirii.

Si nu avem ochi

pentru firul de colilie,

chinuit de arsita verii

si mangaiat de adierea impersonala a

vantului.

 

CINE SUNT EU?

Am visat

c-am ajuns intr-o lume

in care cuvintele tac

si zambesc

maruntelor adieri ale timpului.

De unde veneam eu,

cuvintele erau mereu incarcate

cu polenul silentios al clipelor.

Acestea sunt cuvintele

care viseaza la infinit si puritate.

Acestea sunt cuvintele

care mor fara sa cunoasca

starea de echilibru atemporal.

Dincolo de cuvinte

suntem noi

si proiectele noastre de nemurire a eului.

Milenii de inclestare surda

pe meterezele eului

au lasat urme pe chipul cuvintelor.

Cine sunt EU?

Cine sunteti voi CUVINTELOR?