Poarta casei cu pridvor

Pe carare,

printre stele,

plang genunile rebele.

Si adie ca o boare

gandul Domnului ce pune

semne vechi si noi in sirul

clipelor nerabdatoare.

Carele de roade pline

invatara sa suspine.

Si se-aud in departare

chiote de bucurie,

numai Cel de Sus le stie

intelesul

foarte bine.

Iar pe ulita,

feciorii,

cat mai trec prin ei fiorii

nu mai simt ca noaptea trece.

Si beau apa din fantana

pana cand se-arata zorii.

Luna,

trista si-altruista,

cu-o imbratisare rece

umple bolta cu iluzii.

Si opreste zarva lumii

pret de-o noapte pesimista.

Poarta casei cu pridvor

se deschide tuturor.

Obositi sau suparati.

Amagiti sau plini de vise

stand in calea apelor.

Monoidul

Doar alb si negru

mai am in sufletul meu

din vremea in care,

rasarind maiestuos,

soarele imi povestea:

„Aici este linia care separa

schimbarea fara sfarsit a lucrurilor

de surasul incordat al invariantilor.

In lumea ta

nu exista ferestre deschise

catre promisiunile infinitului

iar noptile s-au ratacit

de larma surda a stelelor

si nu mai stiu savura

taraitul neobosit al greierilor.

Vei ajunge asemenea unui monoid.

Fiecare doua ganduri ale duhului tau

se vor intalni

pentru a zamisli alte ganduri

din interiorul duhului tau.

Atractia ta

pentru aceasta infirmitate a monoidului

te va ajuta sa intelegi ca singuratatea

este privirea unui om

in care timpul

a inceput sa mearga de-a-ndaratelea.”

Simteam apasarea liniei care separa

schimbarea fara sfarsit a lucrurilor

de surasul incordat al invariantilor.

As fi vrut sa ma las purtat de chemarile ei,

fara sa stiu ca monoidul

isi facea salas adanc in sufletul meu.

In timp ce urcam pe muntele timpului

ape limpezi sau involburate

sapau albii frumoase

in umarul mut al pamantului.

Cine sunt euuuuu?

Incotro ma grabesc?

Eu sunt

cel ce a fost alungat din gradina raiului

pentru ca am cutezat

sa port in ranita duhului meu

singuratatea monoidului.

 

 

Ridica-ti privirea, suflete…

Fratelui meu…Filias…

 

Cuvintele,

doar ele ne vor pastra vie amintirea

intr-o astfel de lume.

La granita dintre suras si amaraciune,

oamenii au uitat de micile bucurii ale vietii.

Gandurile,

apasatoare,

sunt ca niste razboinici care au pornit la atac

impotriva orizontului.

Acel orizont de ale carui promisiuni

se leaga involburarile clipelor.

Ridica-ti privirea,

suflete,

este pacat sa privesti cu neincredere in tine,

cat timp soarele nu a incetat sa fie

prietenul tau,

calauza ta printre minunile invalmasite ale infinitului.

 

Nu mai este timp in stele…

Nu mai este timp in stele.

Timp pe care sa-l aduca

nostalgia in cismele

si-n parfum de micsunele.

Doamne,

rupe-s-ar de mine

gandurile razletite.

Dor de mama,

dor de tata,

dor de frate

…si deasupra lor se-aduna

multe zile insorite

peste care noaptea vine…

duce-te-ai in vant peline

cu amarul tau ca fierea

si cu frunze zdrentuite!

Plang si rad

de nu mai stie

bunul Dumnezeu sa-mi tie

ochiul treaz in cautarea

unui dram de bucurie.

Ce sa fac?

Sunt viu?

Sau,

poate,

sunt un puf de papadie!

Soare, muguri si tacere

Nu e grau fara neghina.

Nu-i suras ce nu suspina.

Nu-i iubire fara sete

de-ntuneric si lumina.

 

Au ramas in urma toate

in rugina ferecate.

Nici un chiot nu se-aude.

Dealurile dorm uitate.

 

Si de-atata dor de tine

nu mai vad in zare bine.

Infinitul nu mai are

nici un punct ascuns in mine.

 

Sunt si nu-s, dar cine stie

daca pacla asta vie

va aduce primavara

si un strop de vesnicie.

 

Soare, muguri si tacere

duhul inimii ii cere.

Alta lume se ridica

peste lumea care piere.

 

 

Straine

Ai fi vrut sa fie timpul vietii tale nesfarsit?

Si launtrul tau sa fie ca un buncar parasit?

La ce bun sa vezi cum zarea,

ca o functie de clipa,

isi determina culoarea

si doar frigul dintre stele

te asteapta cand se lasa

soarele spre asfintit?

Mergi pe ulita pustie

bucurandu-te,

badie!

Cat mai trec fiori prin tine,

universul te include

ca pe-un punct din care totul

pare altfel decat este

pentru eul fara margini

universul tau,

straine.

Omul

Omul

este umbra

gandurilor sale.

Unde-i bucurie,

raurile vietii

au si punti

spre jale.

Mi-as dori sa fie

clipa

vesnicie.

Ascultand tacerea

gandurilor mele,

uit mereu de clipa

si visez ca umblu,

ratacit,

pe cerul

decorat cu stele.

Omul

este umbra

gandurilor sale.

In nisip

sau piatra

el isi taie cale.

Iar un strop de roua

de-l va rupe-n doua,

cucuveaua,

buha

si vre-un caine,

doctor in tarziu de noapte,

ii va plange,

poate,

gandurile moarte.

Omul

este umbra

gandurilor sale.

In scripturi zidite,

cele abisale.

La apus de soare,

cand surasul moare,

toate curg la vale.

Si ramane omul,

singur,

in povestea

ratacirii sale.

 

O minune trecătoare

Plânge dorul

printre stele

şi mă doare amintirea

tatălui şi-a mamei mele.

Am tot zis că n-oi mai scrie,

prea sătul de nemurirea

ce aşteaptă să-i pun aripi

din cerneală şi hărtie.

Am parfum de sfâşiere

în adâncurile mele

şi mă doare de mă seacă

amintirea tatălui

şi-amintirea mamei mele.

Doamne,

ştiu că viaţa este

o minune trecătoare

dar nu pot să-mi uit părinţii,

amintirea lor mă doare.