Am inceput sa cred

Cuvintele se uita la mine obosite.

Speranta lor

de a pastra doar amintirile

in care si-au facut cuib privighetorile

nu a fost implinita.

De multe ori

am avut senzatia

ca voi fi auzit de Dumnezeu

vorbind universului.

Stiam ca inaintea mea

destui curiosi s-au ratacit

prin zavoaiele clipelor nepieritoare.

Am ascultat cu urechea ciulita

la armoniile inserarii

si n-am gasit

nici un cuvant pe masura frumusetii lor.

Am inceput sa cred

ca voi muri

parasit de curajul

de a separa zgomotul inutil

de reverberarile nebanuite ale cuvintelor.

 

Aoleu si vai de noi…ne-am pierdut in papusoi…

Aoleu si vai de noi,

zboara timpul

si pe dealuri

nu mai creste colilia

sau vreun brusture de soi.

Tare-as vrea sa dau

o clipa

vesnicia inapoi.

Sa ma vad pe creasta zarii

agatat de plansul vostru

cei plecati in alta lume

fara lacrimi si noroi.

Ne mintim

din zori de ziua

pana cand ajunge noaptea

sa ne caute prin casa

urmele din doi in doi.

Fost-am veseli

si cu mintea

rasfirata

sau valvoi.

Fost-am lorzi peste zavoaie

printre mierle,

turturele,

alte lumi si pitigoi.

Aoleu si vai de noi.

Nu avem decat un soare

dar avem prea multe ganduri

ne sfadim ca niste vrabii

care-au dat din intamplare

peste-o groapa de gunoi.

Unii zic ca albu-i negru

si ca ceapa,

in esenta,

este tot un usturoi.

Ei,

oprira caru-n panta,

si porni taifas vioi.

Doar o vorba v-as mai spune:

Vai de ei, sarmanii boi!

INOCENŢII…

… Am un coleg, mai bogat în ani decât mine, care mi-a citit toate cărţile. Nici măcar cei care sunt în cercul restrâns al familiei nu au avut această disponibilitate excepţională. Acest coleg vine din altă lume. O lume care a devenit simplă amintire. Lumea inocenţilor.

Întâlnirea cu acest coleg care nu şi-a pierdut inocenţa a fost adierea de care sufletul meu a avut nevoie pentru a întoarce uneori spatele viitorului. Am început să cred că prezentul nu este altceva decât locul în care încercăm să înţelegem de unde venim.

Nu este simplu să răspundem la întrebarea “de unde venim”. Amănuntele se năpustesc necontenit asupra simţurilor. Uneori ne urcăm pe creasta unui munte pentru a descoperi cum se vede lumea de dincolo de orizont. Bogăţia infinită pe care ne-o pun la dispoziţie simţurile periferice îşi schimbă mereu înfăţişarea. Noi înşine ne schimbăm înfăţişarea rătăcind pe uliţele întortochiate ale timpului. Cercetarea înfrigurată a amănuntelor este joacă de copil. Dibuirea frânturilor de veşnicie, urmărind cu ochii minţii larg deschişi spectacolul viu al simţurilor, este o îndeletnicire pentru inocenţii incurabili. Dacă aceşti inocenţi sunt şi scriitori, atunci Creatorul nu mai are motive să se plângă de singurătate. Povestea amărăciunilor sau a bucuriilor de moment ale omului rămâne în seama inocenţilor care au deprins spovedania absolută în faţa cuvintelor.

De la cuvântul absolut până la urechea Creatorului nu mai există nici spaţiu nici timp. Există doar teama inocenţilor că nu vor putea rămâne la infinit fideli universului lor, univers plin de arome şi culori nepereche.

Timpul trece şi inocenţa noastră se transformă într-un fel de cenuşă a amintirilor, din care, poate se vor hrăni, inocenţii viitorului.

Vreau sa invat din nou ce este tacerea

Izvorul acela adanc,

tine pasul cu scurgerea timpului.

De aceea,

apa lui

isi schimba mereu infatisarea.

Ieri, Dumnezeu era martorul jelaniei privighetorilor.

Astazi, Dumnezeu te indeamna sa-i adulmeci urmele dincolo de singuratatea apasatoare a gandurilor.

De unde vii tu?

De ce ai ajuns sa vezi un strain cand te privesti in oglinda amintirilor?

Nisipul timpului a acoperit toate minunile care au zdruncinat inchipuirea omului.

Neinsemnat esti pentru cel care sta la taifas cu infinitul.

Imi voi aminti mereu chipul trist al mamei care a pierdut urma copilului.

Tot ceea ce parea frumos nu ma lasa sa merg linistit catre alte orizonturi.

Vreau sa invat din nou ce este tacerea.

N-aveam aripi

dar zburam

peste dealuri

peste case

peste ape somnoroase

printre ganduri si senzatii

printre greieri si lacuste

printre clipe imbibate

cu profund

si aberatii.

Floare de margaritar

plang de dorul tau adesea

cum plangeam

in vremea-n care

inhalam cuaternar

si simteam ca nemurirea

ma asteapta la hotar.

Ziua buna

gand strain

eu culeg acum pelin

si in loc sa plang

ingadui

stelelor sa ma invete

al uitarii mers felin.

A venit toamna…

Frunzele au ruginit.

Bruma a incaruntit

dealul

dupa care lumea

pare-se ca ia sfarsit.

Soarele a obosit.

Cerul s-a umplut de plansul

stelelor

pe care toamna

iarasi le-a ingalbenit.

Glas si zare mi-au pierit.

Frigul si-a croit poteca

pe la stresini si prin oase.

Cateodata mi se pare

ca eu insumi am murit.

Alteori,

la asfintit

aveam aripi si privire

ca de vultur,

printre clipe

ratacit.

Astazi nu mai vad in zare

un posibil paradis.

Gandul meu ar vrea sa fie

scufundat in infinit.

Poarta casei cu pridvor

Pe carare,

printre stele,

plang genunile rebele.

Si adie ca o boare

gandul Domnului ce pune

semne vechi si noi in sirul

clipelor nerabdatoare.

Carele de roade pline

invatara sa suspine.

Si se-aud in departare

chiote de bucurie,

numai Cel de Sus le stie

intelesul

foarte bine.

Iar pe ulita,

feciorii,

cat mai trec prin ei fiorii

nu mai simt ca noaptea trece.

Si beau apa din fantana

pana cand se-arata zorii.

Luna,

trista si-altruista,

cu-o imbratisare rece

umple bolta cu iluzii.

Si opreste zarva lumii

pret de-o noapte pesimista.

Poarta casei cu pridvor

se deschide tuturor.

Obositi sau suparati.

Amagiti sau plini de vise

stand in calea apelor.

Monoidul

Doar alb si negru

mai am in sufletul meu

din vremea in care,

rasarind maiestuos,

soarele imi povestea:

„Aici este linia care separa

schimbarea fara sfarsit a lucrurilor

de surasul incordat al invariantilor.

In lumea ta

nu exista ferestre deschise

catre promisiunile infinitului

iar noptile s-au ratacit

de larma surda a stelelor

si nu mai stiu savura

taraitul neobosit al greierilor.

Vei ajunge asemenea unui monoid.

Fiecare doua ganduri ale duhului tau

se vor intalni

pentru a zamisli alte ganduri

din interiorul duhului tau.

Atractia ta

pentru aceasta infirmitate a monoidului

te va ajuta sa intelegi ca singuratatea

este privirea unui om

in care timpul

a inceput sa mearga de-a-ndaratelea.”

Simteam apasarea liniei care separa

schimbarea fara sfarsit a lucrurilor

de surasul incordat al invariantilor.

As fi vrut sa ma las purtat de chemarile ei,

fara sa stiu ca monoidul

isi facea salas adanc in sufletul meu.

In timp ce urcam pe muntele timpului

ape limpezi sau involburate

sapau albii frumoase

in umarul mut al pamantului.

Cine sunt euuuuu?

Incotro ma grabesc?

Eu sunt

cel ce a fost alungat din gradina raiului

pentru ca am cutezat

sa port in ranita duhului meu

singuratatea monoidului.

 

 

Ridica-ti privirea, suflete…

Fratelui meu…Filias…

 

Cuvintele,

doar ele ne vor pastra vie amintirea

intr-o astfel de lume.

La granita dintre suras si amaraciune,

oamenii au uitat de micile bucurii ale vietii.

Gandurile,

apasatoare,

sunt ca niste razboinici care au pornit la atac

impotriva orizontului.

Acel orizont de ale carui promisiuni

se leaga involburarile clipelor.

Ridica-ti privirea,

suflete,

este pacat sa privesti cu neincredere in tine,

cat timp soarele nu a incetat sa fie

prietenul tau,

calauza ta printre minunile invalmasite ale infinitului.