A cunoaste…

A cunoaste,

a uita,

a surade,

a manca,

a privi in adancime,

a ramane mult in urma

de singuratatea ta.

A visa eternitatea,

a strivi de spuma zarii

toata metafizica.

A iubi,

a rupe ganduri,

a inmarmuri de jale,

 a te rataci,

a plange dupa cel ce-ai fost candva.

A muri,

a rupe stele,

a vibra,

a intelege taina fulgului de nea.

A ierta,

a te include

fara zgomot in lucrare,

a pluti pe raza lunii,

temator,

a fi cuvantul

de la temelia lumii,

intelesuri fara numar

a rosti si-a mangaia.

A cersi,

a da cu pietre

intr-un rasarit de soare,

a te indrepta spre matca

apelor nemuritoare.

Sensul lumii a cuprinde

in generative reguli,

intru slava fara haturi

a-nvierii repetate

a taranei

din surasul

adormit de frig in ea.

 

Sorbind din taria cuvantului

Pentru a se furisa in eternitate

timpul nu are nevoie de ingaduinta mea.

Chiar si acum,

cand neuronii mei s-au dilatat

asemenea marilor spatii einsteiniene,

clipele trec

ca niste stoluri de pasari calatoare

pe deasupra nostalgiilor

care nu au habar de alinierea

planetelor.

Daca sunt privit

de pe inaltimile muntilor Himalaya

eu nu sunt

mai nimic in ecuatia splendorilor

universului.

Dar

atunci cand albina isi cauta polenul

prin livada cu meri infloriti

universul nu mai conteaza.

De aceea

insistenta cu care timpul se furiseaza in

eternitate

nu este un fapt care merita atentia

noastra

finita si imperfect ancorata

in subtilitatile nemarginirii.

Noi putem straluci

pret de o clipa

daca intram in rezonanta cu muzica

polifonica

a amanuntelor.

Noi putem iesi din matca cuprinzatoare a

uitarii

daca ne regasim echilibrul

sorbind din taria cuvantului.

Sufletul

Când în trup sălăşuia,

o fereastră către lume,

să găsească,

să-şi asume,

sufletul nădăjduia.

Înţelept,

cu greu găsindu-şi

albie şi râu în sine,

sufletul murea o clipă

cu speranţa că în ceruri

răul însuşi

va fi bine.

Lasă,

suflete,

să curgă,

lava minţii,

demiurgă!

Şi din prea puţin de clipă

să-ţi întinzi asupra zării

uriaşa ta aripă.

O fereastră

către lume,

sufletul a fost cândva.

Dar, dorinţele şi teama

au făcut

să nu rămână

decât numele din ea.

Mai e timp,

mai e lumină.

Mai avem cuvinte-n care

zarva lumii se aude

ca o ploaie

cu surdină.

Amăgindu-mă,

sau,

poate,

dând un alt contur tristeţii,

iar mi-e dor de tine,

mamă,

iar mi-e teamă că sticleţii

mă vor izgoni din mine,

tocmai când lumina zării

îşi fardează nemurirea

în oglinda dimineţii.

Suflete,

eu n-am nici umbră

dacă nu mai ţii fereastra

nemuririi tale-n mine.

Suflete,

eu sunt ţărâna,

tu eşti duhul învierii

zâmbetului din suspine.

Luminează,

Doamne,

calea

gândului spre împlinire!

Dăruieşte-mi har şi sete!

Şi un strop din infinitul

ce transformă orizontul

dintr-o taină în rostire.

Vreau

să-mi dai răgaz,

Stăpâne,

cât să-ţi pot privi lucrarea.

Şi să-mi pot turna-n cuvinte

bucuria şi mirarea.

Căci,

eu nu mai vreau în stele.

Prea m-am săturat de ele.

Vreau pe prispa casei mele.

Latre câinii,

plângă mieii!

Şi în ierburi să se-audă

cum se-ngână scarabeii!

As vrea…

Afara ninge

cu fulgi mari de zapada

si eu ma visez descult

pe ulita stramta,

trecand pe la poarta uitarii

alaturi de vrabii zburlite

si puse pe vesnica sfada.

Ce vremuri,

ce oameni,

ce simplu,

putinul ajuns fara margini

in timp ce la streasina casei

stau turturi de gheata

gramada.

A crivat rasuna si zarea

dar noi suntem veseli ca plopii

in care chemarile zarii

din muguri sperante inoada.

Ma uit pe fereastra

si timpul adoarme alaturi

de focul din soba incinsa.

As vrea sa am aripi la suflet

sa pot pacali primavara

sa vina desculta-n livada.

Cei care uita

Libertatea de a fi altceva

il poate aduce pe om

la un pas de rusinea absoluta.

Ce s-ar alege de credintele omului

daca Dumnezeu ar uita

pentru o clipa

care este importanta adevarului.

Nu este vorba despre adevarul absolut.

Poate fi adevarul intrezarit.

Poate fi adevarul care adaposteste

o parte din lumina de dincolo de clipa.

Poate fi adevarul

care tanjeste dupa eternitate.

Cei care isi fac haina sufletului

din panza multicolora a clipelor

sunt asteptati in taramul uitarii.

Cei care uita

sa se minuneze in fata cuvintelor

vor gasi inchisa poarta

prin care omul

poate intra in lumea

omnivalenta

a adevarului.

Vreau sa invat din nou ce este tacerea

Izvorul acela adanc,

tine pasul cu scurgerea timpului.

De aceea,

apa lui

isi schimba mereu infatisarea.

Ieri, Dumnezeu era martorul jelaniei privighetorilor.

Astazi, Dumnezeu te indeamna sa-i adulmeci urmele dincolo de singuratatea apasatoare a gandurilor.

De unde vii tu?

De ce ai ajuns sa vezi un strain cand te privesti in oglinda amintirilor?

Nisipul timpului a acoperit toate minunile care au zdruncinat inchipuirea omului.

Neinsemnat esti pentru cel care sta la taifas cu infinitul.

Imi voi aminti mereu chipul trist al mamei care a pierdut urma copilului.

Tot ceea ce parea frumos nu ma lasa sa merg linistit catre alte orizonturi.

Vreau sa invat din nou ce este tacerea.

N-aveam aripi

dar zburam

peste dealuri

peste case

peste ape somnoroase

printre ganduri si senzatii

printre greieri si lacuste

printre clipe imbibate

cu profund

si aberatii.

Floare de margaritar

plang de dorul tau adesea

cum plangeam

in vremea-n care

inhalam cuaternar

si simteam ca nemurirea

ma asteapta la hotar.

Ziua buna

gand strain

eu culeg acum pelin

si in loc sa plang

ingadui

stelelor sa ma invete

al uitarii mers felin.

A venit toamna…

Frunzele au ruginit.

Bruma a incaruntit

dealul

dupa care lumea

pare-se ca ia sfarsit.

Soarele a obosit.

Cerul s-a umplut de plansul

stelelor

pe care toamna

iarasi le-a ingalbenit.

Glas si zare mi-au pierit.

Frigul si-a croit poteca

pe la stresini si prin oase.

Cateodata mi se pare

ca eu insumi am murit.

Alteori,

la asfintit

aveam aripi si privire

ca de vultur,

printre clipe

ratacit.

Astazi nu mai vad in zare

un posibil paradis.

Gandul meu ar vrea sa fie

scufundat in infinit.

Poarta casei cu pridvor

Pe carare,

printre stele,

plang genunile rebele.

Si adie ca o boare

gandul Domnului ce pune

semne vechi si noi in sirul

clipelor nerabdatoare.

Carele de roade pline

invatara sa suspine.

Si se-aud in departare

chiote de bucurie,

numai Cel de Sus le stie

intelesul

foarte bine.

Iar pe ulita,

feciorii,

cat mai trec prin ei fiorii

nu mai simt ca noaptea trece.

Si beau apa din fantana

pana cand se-arata zorii.

Luna,

trista si-altruista,

cu-o imbratisare rece

umple bolta cu iluzii.

Si opreste zarva lumii

pret de-o noapte pesimista.

Poarta casei cu pridvor

se deschide tuturor.

Obositi sau suparati.

Amagiti sau plini de vise

stand in calea apelor.

Monoidul

Doar alb si negru

mai am in sufletul meu

din vremea in care,

rasarind maiestuos,

soarele imi povestea:

„Aici este linia care separa

schimbarea fara sfarsit a lucrurilor

de surasul incordat al invariantilor.

In lumea ta

nu exista ferestre deschise

catre promisiunile infinitului

iar noptile s-au ratacit

de larma surda a stelelor

si nu mai stiu savura

taraitul neobosit al greierilor.

Vei ajunge asemenea unui monoid.

Fiecare doua ganduri ale duhului tau

se vor intalni

pentru a zamisli alte ganduri

din interiorul duhului tau.

Atractia ta

pentru aceasta infirmitate a monoidului

te va ajuta sa intelegi ca singuratatea

este privirea unui om

in care timpul

a inceput sa mearga de-a-ndaratelea.”

Simteam apasarea liniei care separa

schimbarea fara sfarsit a lucrurilor

de surasul incordat al invariantilor.

As fi vrut sa ma las purtat de chemarile ei,

fara sa stiu ca monoidul

isi facea salas adanc in sufletul meu.

In timp ce urcam pe muntele timpului

ape limpezi sau involburate

sapau albii frumoase

in umarul mut al pamantului.

Cine sunt euuuuu?

Incotro ma grabesc?

Eu sunt

cel ce a fost alungat din gradina raiului

pentru ca am cutezat

sa port in ranita duhului meu

singuratatea monoidului.

 

 

Ridica-ti privirea, suflete…

Fratelui meu…Filias…

 

Cuvintele,

doar ele ne vor pastra vie amintirea

intr-o astfel de lume.

La granita dintre suras si amaraciune,

oamenii au uitat de micile bucurii ale vietii.

Gandurile,

apasatoare,

sunt ca niste razboinici care au pornit la atac

impotriva orizontului.

Acel orizont de ale carui promisiuni

se leaga involburarile clipelor.

Ridica-ti privirea,

suflete,

este pacat sa privesti cu neincredere in tine,

cat timp soarele nu a incetat sa fie

prietenul tau,

calauza ta printre minunile invalmasite ale infinitului.

 

Nu mai este timp in stele…

Nu mai este timp in stele.

Timp pe care sa-l aduca

nostalgia in cismele

si-n parfum de micsunele.

Doamne,

rupe-s-ar de mine

gandurile razletite.

Dor de mama,

dor de tata,

dor de frate

…si deasupra lor se-aduna

multe zile insorite

peste care noaptea vine…

duce-te-ai in vant peline

cu amarul tau ca fierea

si cu frunze zdrentuite!

Plang si rad

de nu mai stie

bunul Dumnezeu sa-mi tie

ochiul treaz in cautarea

unui dram de bucurie.

Ce sa fac?

Sunt viu?

Sau,

poate,

sunt un puf de papadie!

Soare, muguri si tacere

Nu e grau fara neghina.

Nu-i suras ce nu suspina.

Nu-i iubire fara sete

de-ntuneric si lumina.

 

Au ramas in urma toate

in rugina ferecate.

Nici un chiot nu se-aude.

Dealurile dorm uitate.

 

Si de-atata dor de tine

nu mai vad in zare bine.

Infinitul nu mai are

nici un punct ascuns in mine.

 

Sunt si nu-s, dar cine stie

daca pacla asta vie

va aduce primavara

si un strop de vesnicie.

 

Soare, muguri si tacere

duhul inimii ii cere.

Alta lume se ridica

peste lumea care piere.

 

 

Straine

Ai fi vrut sa fie timpul vietii tale nesfarsit?

Si launtrul tau sa fie ca un buncar parasit?

La ce bun sa vezi cum zarea,

ca o functie de clipa,

isi determina culoarea

si doar frigul dintre stele

te asteapta cand se lasa

soarele spre asfintit?

Mergi pe ulita pustie

bucurandu-te,

badie!

Cat mai trec fiori prin tine,

universul te include

ca pe-un punct din care totul

pare altfel decat este

pentru eul fara margini

universul tau,

straine.

Floarea de margaritar

Floarea de margaritar,

un soldat pe care lumea

l-a uitat plangandu-si clipa

pe o piatra de hotar.

Orizontul.

Departarea.

Gandul vesel stand in soare

si-n parfum de inviere

a pamantului hoinar.

Urca visele din mine

pe carari

pe care apa timpului le-a rupt din sine.

Parc-as fi intr-un altar,

singur cuc,

privind cum rade

floarea de margaritar.

Omul

Omul

este umbra

gandurilor sale.

Unde-i bucurie,

raurile vietii

au si punti

spre jale.

Mi-as dori sa fie

clipa

vesnicie.

Ascultand tacerea

gandurilor mele,

uit mereu de clipa

si visez ca umblu,

ratacit,

pe cerul

decorat cu stele.

Omul

este umbra

gandurilor sale.

In nisip

sau piatra

el isi taie cale.

Iar un strop de roua

de-l va rupe-n doua,

cucuveaua,

buha

si vre-un caine,

doctor in tarziu de noapte,

ii va plange,

poate,

gandurile moarte.

Omul

este umbra

gandurilor sale.

In scripturi zidite,

cele abisale.

La apus de soare,

cand surasul moare,

toate curg la vale.

Si ramane omul,

singur,

in povestea

ratacirii sale.

 

O minune trecătoare

Plânge dorul

printre stele

şi mă doare amintirea

tatălui şi-a mamei mele.

Am tot zis că n-oi mai scrie,

prea sătul de nemurirea

ce aşteaptă să-i pun aripi

din cerneală şi hărtie.

Am parfum de sfâşiere

în adâncurile mele

şi mă doare de mă seacă

amintirea tatălui

şi-amintirea mamei mele.

Doamne,

ştiu că viaţa este

o minune trecătoare

dar nu pot să-mi uit părinţii,

amintirea lor mă doare.

 

Aerul si cuvintele

Cuvintele.

Numai bune de ascuns adevarul,

tristetea

si infinitul.

Aerul.

Balsamul tacut al respiratiei.

Si al singuratatii.

Sunt aici

fara sa stiu de ce.

Ca o balena

esuata pe o plaja pustie.

Nimeni nu are timp sa imi asculte surasul.

Nimeni nu are timp sa-mi adulmece gandul.

Reflectand orizontul

cuvintele trag

molesite

la somn.

Iar aerul,

rupt de tarii,

prin tarana si ierburi fosneste.

 

 

Ce inseamna o tara frumoasa?…

O mare cu apa limpede

in care delfinii inoata

de parca ar fi singuri pe lume.

O campie

mangaiata de pletele verzi ale graului

si de trilul sfasietor al ciocarliei.

Un deal

la poalele caruia copii dorm

uitati de parinti

dar vegheati de razele bland arcuite

ale soarelui.

Un munte

de pe crestele caruia

putem respira neastamparul norilor.

Un cer ale carui stele

se plimba noaptea pe uliti,

printre visele celor care dorm,

departe de frigul fara hotare al universului.

CorK Razvan 6 DECEMBRIE 2010 067

Prima ninsoare

A sosit prima ninsoare. Natura isi respecta promisiunile. Si, mai ales, isi pastreaza calmul. Echilibrele care o definesc sunt mult mai fiabile si mai profunde. Natura nu varsa lacrimi. Nici de bucurie. Nici de tristete. Natura este gazda tuturor vietuitoarelor si plantelor care isi desira ghemul singuratatii osciland intre agonie si extaz. Din cand in cand, lupii dau iama pe la stanile ciobanilor. Lupii nu pornesc razboaie de cotropire a stanilor. Omul…este mult mai rau decat lupul. Dar, tot asa de bine: Homo sacra res homini.
Bietul om! Arareori isi vede lungul nasului. Rupt de oboseala inclestarilor cu ideile lui inrobitoare moare,dupa socoteala lui, intotdeauna prea devreme.
Ar fi putut sa se bucure, mai mult si mai des, de miracolul vietii daca nu ar fi uitat de inceputuri. Si de sarbatorile frumoase care il ajutau sa uite de supararile inchipuite de el insusi.

Omul cufundat in el insusi

Fiecare om vede cat ii este dat sa vada. Daca nimeni nu l-a invatat sa priveasca rasaritul soarelui uitand de conflictele care pornesc de la atasamentul fata de lucrurile lipsite de reala insemnatate, omul trece prin viata ca un tren blindat printr-o gara inzapezita. Cine ne spune ce anume ne este ingaduit si ce nu? Sfiala permanenta ne poate ajuta sa evitam ridicolul unui gest care se napusteste peste bucuria aproapelui dupa ce a fost indelung mangaiat in incaperile chinuite ale orgoliului. Ce priveliste trista, omul cufundat in el insusi pentru a fi sigur ca o granita ferma il desparte de ceilalti. Omul si restul lumii. 

Soseste toamna sa-si arate bruma prin gradini

Doamne,

Nu te-am mai vazut de o vesnicie.

Am inteles intre timp

care este intelesul singuratatii.

Cand eram mic,

diminetile reci de toamna ma intristau.

Lujerii uscati de dovleac  se tarau pe pamant

ca niste serpi amortiti.

Cocenii zdrentuiti de porumb

asteptau resemnati clipa intalnirii cu secera mea omnivalenta.

Toate promisiunile primaverii mureau in jurul meu.

Ciorile, manate de o curiozitate atipica,

ma urmareau de la mica distanta si ma indemnau,

parca,

sa uit de curgerea timpului.

Nu aveam varsta,

dar tu ma invatai deja ce este singuratatea.

Un fel de toamna sugrumata de chiciura.

Un fel de suras care nu a reusit sa eclozeze.

Un fel de bezna

in maruntaiele careia

se aude plangand catelul pamantului.

 

Despre Incompetenta, Marlanie si Egoism

Stiuta fiind iuteala cu care se inmultesc buruienile, de ce n-am iesit la plivit? Lucrarea Creatorului, oriunde si oricare ar fi el, nu a fost gandita sa fie perfecta, ci sa aspire la perfectiune. De aceea, lumea in care traim nu este locul in care nu mai este nimic de facut si de spus, ci locul in care fiecare om este chemat sa adauge si sa spuna ceva frumos.
Daca stim toate acestea si ne prapadim zilele vietii in slujba minciunii, care ne este locul in letopisetele Creatorului?
Nu de rautatea celor saraci cu duhul vreau sa ma plang aici. Lumea lor este fatalmente limitata.
Ce ne facem, insa, cu cei care au invatat sa toarca parul de capra si se pretind a fi mai mari peste postavariile istoriei.
Ce priveliste jalnica un om care este simultan incompetent, marlan si egoist!
Devenita obisnuinta, tolerarea incompetentei unui om oarecare ii lasa pe oameni in general fara acoperis in tinuturile nesfarsite ale istoriei.
Marlania omului este asemenea jegului care acapareaza mainile puturosului. Marlanul socoate ca bunacuvinta este o dovada de slabiciune. Puturosul este convins ca dorinta de a trai in curatenie si oranduiala este pierdere de vreme.
Egoismul, urata metehna! Cei care o au nu reusesc sa vada dincolo de lungimea nasului lor. De aceea, adusi de intamplarile vietii in gradina cu maci a Creatorului, nu au nici bucuria surasului in fata infinitului, nici intelepciunea pe care o presupune oglindirea in sufletul aproapelui.
Cei intreit marcati de incompetenta, marlanie si egoism, produc stagnare si diferite forme ale uratului. Uratul individual, devenit in timp urat social, iar, din perspectiva istoriei, devenit uratul care poate eutanasia fiinta neamului.

Cititorule,

Nu stiu de ce am inceput acest demers. Sunt obosit de rapiditatea cu care trece timpul pe langa mine. Sunt nemultumit de modul haotic si precar in care oamenii se raporteaza la eternitate. Ma nedumereste apetitul in crestere al semenilor mei pentru sistemele care cultiva autosuficienta, exacerbarea balastului individual, viclenia savant insurubata in vasele comunicante ale societatii, absenta orizontului, senzatia ca rasul curat si clar este tot mai mult inlocuit de surasul confuz si inept sau de seriozitatea masluita.
Poate ca aceste ganduri nu au nici o legatura cu realitatea. Sau poate ca au.
Atunci cand lucrurile concrete par a fi piedici asternute de intamplare in calea fericirii omului, ne putem refugia in lumea generoasa a ideilor. Folosind ideile ca vehicul suntem liberi sa avem nostalgia absolutului. Un absolut relativ, pentru ca Marele Absolut nu va putea fi inteles niciodata.

28 Octombrie 2015