A cunoaste,
a uita,
a surade,
a manca,
a privi in adancime,
a ramane mult in urma
de singuratatea ta.
A visa eternitatea,
a strivi de spuma zarii
toata metafizica.
A iubi,
a rupe ganduri,
a inmarmuri de jale,
a te rataci,
a plange dupa cel ce-ai fost candva.
A muri,
a rupe stele,
a vibra,
a intelege taina fulgului de nea.
A ierta,
a te include
fara zgomot in lucrare,
a pluti pe raza lunii,
temator,
a fi cuvantul
de la temelia lumii,
intelesuri fara numar
a rosti si-a mangaia.
A cersi,
a da cu pietre
intr-un rasarit de soare,
a te indrepta spre matca
apelor nemuritoare.
Sensul lumii a cuprinde
in generative reguli,
intru slava fara haturi
a-nvierii repetate
a taranei
din surasul
adormit de frig in ea.
Pentru a se furisa in eternitate
timpul nu are nevoie de ingaduinta mea.
Chiar si acum,
cand neuronii mei s-au dilatat
asemenea marilor spatii einsteiniene,
clipele trec
ca niste stoluri de pasari calatoare
pe deasupra nostalgiilor
care nu au habar de alinierea
planetelor.
Daca sunt privit
de pe inaltimile muntilor Himalaya
eu nu sunt
mai nimic in ecuatia splendorilor
universului.
Dar
atunci cand albina isi cauta polenul
prin livada cu meri infloriti
universul nu mai conteaza.
De aceea
insistenta cu care timpul se furiseaza in
eternitate
nu este un fapt care merita atentia
noastra
finita si imperfect ancorata
in subtilitatile nemarginirii.
Noi putem straluci
pret de o clipa
daca intram in rezonanta cu muzica
polifonica
a amanuntelor.
Noi putem iesi din matca cuprinzatoare a
uitarii
daca ne regasim echilibrul
sorbind din taria cuvantului.
Când în trup sălăşuia,
o fereastră către lume,
să găsească,
să-şi asume,
sufletul nădăjduia.
Înţelept,
cu greu găsindu-şi
albie şi râu în sine,
sufletul murea o clipă
cu speranţa că în ceruri
răul însuşi
va fi bine.
Lasă,
suflete,
să curgă,
lava minţii,
demiurgă!
Şi din prea puţin de clipă
să-ţi întinzi asupra zării
uriaşa ta aripă.
O fereastră
către lume,
sufletul a fost cândva.
Dar, dorinţele şi teama
au făcut
să nu rămână
decât numele din ea.
Mai e timp,
mai e lumină.
Mai avem cuvinte-n care
zarva lumii se aude
ca o ploaie
cu surdină.
Amăgindu-mă,
sau,
poate,
dând un alt contur tristeţii,
iar mi-e dor de tine,
mamă,
iar mi-e teamă că sticleţii
mă vor izgoni din mine,
tocmai când lumina zării
îşi fardează nemurirea
în oglinda dimineţii.
Suflete,
eu n-am nici umbră
dacă nu mai ţii fereastra
nemuririi tale-n mine.
Suflete,
eu sunt ţărâna,
tu eşti duhul învierii
zâmbetului din suspine.
Luminează,
Doamne,
calea
gândului spre împlinire!
Dăruieşte-mi har şi sete!
Şi un strop din infinitul
ce transformă orizontul
dintr-o taină în rostire.
Vreau
să-mi dai răgaz,
Stăpâne,
cât să-ţi pot privi lucrarea.
Şi să-mi pot turna-n cuvinte
bucuria şi mirarea.
Căci,
eu nu mai vreau în stele.
Prea m-am săturat de ele.
Vreau pe prispa casei mele.
Latre câinii,
plângă mieii!
Şi în ierburi să se-audă
cum se-ngână scarabeii!
Afara ninge
cu fulgi mari de zapada
si eu ma visez descult
pe ulita stramta,
trecand pe la poarta uitarii
alaturi de vrabii zburlite
si puse pe vesnica sfada.
Ce vremuri,
ce oameni,
ce simplu,
putinul ajuns fara margini
in timp ce la streasina casei
stau turturi de gheata
gramada.
A crivat rasuna si zarea
dar noi suntem veseli ca plopii
in care chemarile zarii
din muguri sperante inoada.
Ma uit pe fereastra
si timpul adoarme alaturi
de focul din soba incinsa.
As vrea sa am aripi la suflet
sa pot pacali primavara
sa vina desculta-n livada.
Zarea?
Domnul?
Sau prostia?!
Cine oare sa ne bata?
Rad
pe sticla vremii,
mata,
insi cu fetele patate
de rugina
nestiintei
de-a purta un neam spre bolta
cerului,
nemasurata.
Parca ieri
imi spuse mama
ca nu poti sa pui fasolea
in hambar
nevanturata.
Nu stiu.
Am uitat.
Au murit amintirile.
Parca as fi un robot.
Ochii mei refuza amanuntele.
Auzul meu refuza zgomotele.
Idei si cuvinte.
Pana cand se vor trezi ghioceii.
Pana cand poiana
numai de mine stiuta
se va umple iarasi de margaritar.
Si se va simti in vazduh
adierea invierii.
Libertatea de a fi altceva
il poate aduce pe om
la un pas de rusinea absoluta.
Ce s-ar alege de credintele omului
daca Dumnezeu ar uita
pentru o clipa
care este importanta adevarului.
Nu este vorba despre adevarul absolut.
Poate fi adevarul intrezarit.
Poate fi adevarul care adaposteste
o parte din lumina de dincolo de clipa.
Poate fi adevarul
care tanjeste dupa eternitate.
Cei care isi fac haina sufletului
din panza multicolora a clipelor
sunt asteptati in taramul uitarii.
Cei care uita
sa se minuneze in fata cuvintelor
vor gasi inchisa poarta
prin care omul
poate intra in lumea
omnivalenta
a adevarului.
Izvorul acela adanc,
tine pasul cu scurgerea timpului.
De aceea,
apa lui
isi schimba mereu infatisarea.
Ieri, Dumnezeu era martorul jelaniei privighetorilor.
Astazi, Dumnezeu te indeamna sa-i adulmeci urmele dincolo de singuratatea apasatoare a gandurilor.
De unde vii tu?
De ce ai ajuns sa vezi un strain cand te privesti in oglinda amintirilor?
Nisipul timpului a acoperit toate minunile care au zdruncinat inchipuirea omului.
Neinsemnat esti pentru cel care sta la taifas cu infinitul.
Imi voi aminti mereu chipul trist al mamei care a pierdut urma copilului.
Tot ceea ce parea frumos nu ma lasa sa merg linistit catre alte orizonturi.
Vreau sa invat din nou ce este tacerea.
N-aveam aripi
dar zburam
peste dealuri
peste case
peste ape somnoroase
printre ganduri si senzatii
printre greieri si lacuste
printre clipe imbibate
cu profund
si aberatii.
Floare de margaritar
plang de dorul tau adesea
cum plangeam
in vremea-n care
inhalam cuaternar
si simteam ca nemurirea
ma asteapta la hotar.
Ziua buna
gand strain
eu culeg acum pelin
si in loc sa plang
ingadui
stelelor sa ma invete
al uitarii mers felin.
Frunzele au ruginit.
Bruma a incaruntit
dealul
dupa care lumea
pare-se ca ia sfarsit.
Soarele a obosit.
Cerul s-a umplut de plansul
stelelor
pe care toamna
iarasi le-a ingalbenit.
Glas si zare mi-au pierit.
Frigul si-a croit poteca
pe la stresini si prin oase.
Cateodata mi se pare
ca eu insumi am murit.
Alteori,
la asfintit
aveam aripi si privire
ca de vultur,
printre clipe
ratacit.
Astazi nu mai vad in zare
un posibil paradis.
Gandul meu ar vrea sa fie
scufundat in infinit.
Creatorul
mi-a deschis
porti de aur catre vis,
indoiala
mangaindu-i
chipul lui ce parca este
al eternitatii bis.
„Te-am lasat
sa-ti faci coliba
printre pasari,
flori si stele.
Esti tu, oare,
cel ce stie cum arata fericirea
printre ele?!
Sau nu esti decat o umbra
care s-a pierdut de sine.
Intuneric si lumina.
Inviere si uitare.
De la mine inspre tine?!”
Pe carare,
printre stele,
plang genunile rebele.
Si adie ca o boare
gandul Domnului ce pune
semne vechi si noi in sirul
clipelor nerabdatoare.
Carele de roade pline
invatara sa suspine.
Si se-aud in departare
chiote de bucurie,
numai Cel de Sus le stie
intelesul
foarte bine.
Iar pe ulita,
feciorii,
cat mai trec prin ei fiorii
nu mai simt ca noaptea trece.
Si beau apa din fantana
pana cand se-arata zorii.
Luna,
trista si-altruista,
cu-o imbratisare rece
umple bolta cu iluzii.
Si opreste zarva lumii
pret de-o noapte pesimista.
Poarta casei cu pridvor
se deschide tuturor.
Obositi sau suparati.
Amagiti sau plini de vise
stand in calea apelor.
Doar alb si negru
mai am in sufletul meu
din vremea in care,
rasarind maiestuos,
soarele imi povestea:
„Aici este linia care separa
schimbarea fara sfarsit a lucrurilor
de surasul incordat al invariantilor.
In lumea ta
nu exista ferestre deschise
catre promisiunile infinitului
iar noptile s-au ratacit
de larma surda a stelelor
si nu mai stiu savura
taraitul neobosit al greierilor.
Vei ajunge asemenea unui monoid.
Fiecare doua ganduri ale duhului tau
se vor intalni
pentru a zamisli alte ganduri
din interiorul duhului tau.
Atractia ta
pentru aceasta infirmitate a monoidului
te va ajuta sa intelegi ca singuratatea
este privirea unui om
in care timpul
a inceput sa mearga de-a-ndaratelea.”
Simteam apasarea liniei care separa
schimbarea fara sfarsit a lucrurilor
de surasul incordat al invariantilor.
As fi vrut sa ma las purtat de chemarile ei,
fara sa stiu ca monoidul
isi facea salas adanc in sufletul meu.
In timp ce urcam pe muntele timpului
ape limpezi sau involburate
sapau albii frumoase
in umarul mut al pamantului.
Cine sunt euuuuu?
Incotro ma grabesc?
Eu sunt
cel ce a fost alungat din gradina raiului
pentru ca am cutezat
sa port in ranita duhului meu
singuratatea monoidului.
Fratelui meu…Filias…
Cuvintele,
doar ele ne vor pastra vie amintirea
intr-o astfel de lume.
La granita dintre suras si amaraciune,
oamenii au uitat de micile bucurii ale vietii.
Gandurile,
apasatoare,
sunt ca niste razboinici care au pornit la atac
impotriva orizontului.
Acel orizont de ale carui promisiuni
se leaga involburarile clipelor.
Ridica-ti privirea,
suflete,
este pacat sa privesti cu neincredere in tine,
cat timp soarele nu a incetat sa fie
prietenul tau,
calauza ta printre minunile invalmasite ale infinitului.
Doar un punct
pe harta lumii
si o clipa
in oceanul vesniciei,
omul trece prin lumina fara chip a bucuriei,
apoi singur se arunca
in noroaie si suspine
si cand soarele rasare
iar incepe sa viseze
la povestea care-si toarce
firul trist
in veselia
reintoarcerii la sine.
Nu mai este timp in stele.
Timp pe care sa-l aduca
nostalgia in cismele
si-n parfum de micsunele.
Doamne,
rupe-s-ar de mine
gandurile razletite.
Dor de mama,
dor de tata,
dor de frate
…si deasupra lor se-aduna
multe zile insorite
peste care noaptea vine…
duce-te-ai in vant peline
cu amarul tau ca fierea
si cu frunze zdrentuite!
Plang si rad
de nu mai stie
bunul Dumnezeu sa-mi tie
ochiul treaz in cautarea
unui dram de bucurie.
Ce sa fac?
Sunt viu?
Sau,
poate,
sunt un puf de papadie!
Nu e grau fara neghina.
Nu-i suras ce nu suspina.
Nu-i iubire fara sete
de-ntuneric si lumina.
Au ramas in urma toate
in rugina ferecate.
Nici un chiot nu se-aude.
Dealurile dorm uitate.
Si de-atata dor de tine
nu mai vad in zare bine.
Infinitul nu mai are
nici un punct ascuns in mine.
Sunt si nu-s, dar cine stie
daca pacla asta vie
va aduce primavara
si un strop de vesnicie.
Soare, muguri si tacere
duhul inimii ii cere.
Alta lume se ridica
peste lumea care piere.
Ai fi vrut sa fie timpul vietii tale nesfarsit?
Si launtrul tau sa fie ca un buncar parasit?
La ce bun sa vezi cum zarea,
ca o functie de clipa,
isi determina culoarea
si doar frigul dintre stele
te asteapta cand se lasa
soarele spre asfintit?
Mergi pe ulita pustie
bucurandu-te,
badie!
Cat mai trec fiori prin tine,
universul te include
ca pe-un punct din care totul
pare altfel decat este
pentru eul fara margini
universul tau,
straine.
Floarea de margaritar,
un soldat pe care lumea
l-a uitat plangandu-si clipa
pe o piatra de hotar.
Orizontul.
Departarea.
Gandul vesel stand in soare
si-n parfum de inviere
a pamantului hoinar.
Urca visele din mine
pe carari
pe care apa timpului le-a rupt din sine.
Parc-as fi intr-un altar,
singur cuc,
privind cum rade
floarea de margaritar.
Omul
este umbra
gandurilor sale.
Unde-i bucurie,
raurile vietii
au si punti
spre jale.
Mi-as dori sa fie
clipa
vesnicie.
Ascultand tacerea
gandurilor mele,
uit mereu de clipa
si visez ca umblu,
ratacit,
pe cerul
decorat cu stele.
Omul
este umbra
gandurilor sale.
In nisip
sau piatra
el isi taie cale.
Iar un strop de roua
de-l va rupe-n doua,
cucuveaua,
buha
si vre-un caine,
doctor in tarziu de noapte,
ii va plange,
poate,
gandurile moarte.
Omul
este umbra
gandurilor sale.
In scripturi zidite,
cele abisale.
La apus de soare,
cand surasul moare,
toate curg la vale.
Si ramane omul,
singur,
in povestea
ratacirii sale.
Plânge dorul
printre stele
şi mă doare amintirea
tatălui şi-a mamei mele.
Am tot zis că n-oi mai scrie,
prea sătul de nemurirea
ce aşteaptă să-i pun aripi
din cerneală şi hărtie.
Am parfum de sfâşiere
în adâncurile mele
şi mă doare de mă seacă
amintirea tatălui
şi-amintirea mamei mele.
Doamne,
ştiu că viaţa este
o minune trecătoare
dar nu pot să-mi uit părinţii,
amintirea lor mă doare.
Cuvintele.
Numai bune de ascuns adevarul,
tristetea
si infinitul.
Aerul.
Balsamul tacut al respiratiei.
Si al singuratatii.
Sunt aici
fara sa stiu de ce.
Ca o balena
esuata pe o plaja pustie.
Nimeni nu are timp sa imi asculte surasul.
Nimeni nu are timp sa-mi adulmece gandul.
Reflectand orizontul
cuvintele trag
molesite
la somn.
Iar aerul,
rupt de tarii,
prin tarana si ierburi fosneste.
Simturile mele
spun
ca in spatiile rare
universul se exprima
ascultand polifonia
altor spatii,
pentru care
vesnicia este-o forma
de speranta si surghiun.
A vorbi,
cu greu imi pare
un model
de-a-ntoarce gandul
cu privirea catre soare.
A privi,
de la distanta
zarva clipei,
te ajuta
sa dai gandurilor tale
greutate si portanta.
O mare cu apa limpede
in care delfinii inoata
de parca ar fi singuri pe lume.
O campie
mangaiata de pletele verzi ale graului
si de trilul sfasietor al ciocarliei.
Un deal
la poalele caruia copii dorm
uitati de parinti
dar vegheati de razele bland arcuite
ale soarelui.
Un munte
de pe crestele caruia
putem respira neastamparul norilor.
Un cer ale carui stele
se plimba noaptea pe uliti,
printre visele celor care dorm,
departe de frigul fara hotare al universului.
Poate,
adevarul este
doar un vis
al unui tanar
ratacit intr-o poveste.
El nu este
ca o stanca,
nici ca apa care doarme
intr-o pestera adanca.
Mai degraba,
adevarul
este soarele ce trece
de la rasaritul gales
spre amurgul zilei
rece.
Azi,
sub vraja lui invie
gandul care va da aripi
altor ganduri,
ratacite
prin cotlon de vesnicie.
A sosit prima ninsoare. Natura isi respecta promisiunile. Si, mai ales, isi pastreaza calmul. Echilibrele care o definesc sunt mult mai fiabile si mai profunde. Natura nu varsa lacrimi. Nici de bucurie. Nici de tristete. Natura este gazda tuturor vietuitoarelor si plantelor care isi desira ghemul singuratatii osciland intre agonie si extaz. Din cand in cand, lupii dau iama pe la stanile ciobanilor. Lupii nu pornesc razboaie de cotropire a stanilor. Omul…este mult mai rau decat lupul. Dar, tot asa de bine: Homo sacra res homini.
Bietul om! Arareori isi vede lungul nasului. Rupt de oboseala inclestarilor cu ideile lui inrobitoare moare,dupa socoteala lui, intotdeauna prea devreme.
Ar fi putut sa se bucure, mai mult si mai des, de miracolul vietii daca nu ar fi uitat de inceputuri. Si de sarbatorile frumoase care il ajutau sa uite de supararile inchipuite de el insusi.
Fiecare om vede cat ii este dat sa vada. Daca nimeni nu l-a invatat sa priveasca rasaritul soarelui uitand de conflictele care pornesc de la atasamentul fata de lucrurile lipsite de reala insemnatate, omul trece prin viata ca un tren blindat printr-o gara inzapezita. Cine ne spune ce anume ne este ingaduit si ce nu? Sfiala permanenta ne poate ajuta sa evitam ridicolul unui gest care se napusteste peste bucuria aproapelui dupa ce a fost indelung mangaiat in incaperile chinuite ale orgoliului. Ce priveliste trista, omul cufundat in el insusi pentru a fi sigur ca o granita ferma il desparte de ceilalti. Omul si restul lumii.
Doamne,
Nu te-am mai vazut de o vesnicie.
Am inteles intre timp
care este intelesul singuratatii.
Cand eram mic,
diminetile reci de toamna ma intristau.
Lujerii uscati de dovleac se tarau pe pamant
ca niste serpi amortiti.
Cocenii zdrentuiti de porumb
asteptau resemnati clipa intalnirii cu secera mea omnivalenta.
Toate promisiunile primaverii mureau in jurul meu.
Ciorile, manate de o curiozitate atipica,
ma urmareau de la mica distanta si ma indemnau,
parca,
sa uit de curgerea timpului.
Nu aveam varsta,
dar tu ma invatai deja ce este singuratatea.
Un fel de toamna sugrumata de chiciura.
Un fel de suras care nu a reusit sa eclozeze.
Un fel de bezna
in maruntaiele careia
se aude plangand catelul pamantului.
Stiuta fiind iuteala cu care se inmultesc buruienile, de ce n-am iesit la plivit? Lucrarea Creatorului, oriunde si oricare ar fi el, nu a fost gandita sa fie perfecta, ci sa aspire la perfectiune. De aceea, lumea in care traim nu este locul in care nu mai este nimic de facut si de spus, ci locul in care fiecare om este chemat sa adauge si sa spuna ceva frumos.
Daca stim toate acestea si ne prapadim zilele vietii in slujba minciunii, care ne este locul in letopisetele Creatorului?
Nu de rautatea celor saraci cu duhul vreau sa ma plang aici. Lumea lor este fatalmente limitata.
Ce ne facem, insa, cu cei care au invatat sa toarca parul de capra si se pretind a fi mai mari peste postavariile istoriei.
Ce priveliste jalnica un om care este simultan incompetent, marlan si egoist!
Devenita obisnuinta, tolerarea incompetentei unui om oarecare ii lasa pe oameni in general fara acoperis in tinuturile nesfarsite ale istoriei.
Marlania omului este asemenea jegului care acapareaza mainile puturosului. Marlanul socoate ca bunacuvinta este o dovada de slabiciune. Puturosul este convins ca dorinta de a trai in curatenie si oranduiala este pierdere de vreme.
Egoismul, urata metehna! Cei care o au nu reusesc sa vada dincolo de lungimea nasului lor. De aceea, adusi de intamplarile vietii in gradina cu maci a Creatorului, nu au nici bucuria surasului in fata infinitului, nici intelepciunea pe care o presupune oglindirea in sufletul aproapelui.
Cei intreit marcati de incompetenta, marlanie si egoism, produc stagnare si diferite forme ale uratului. Uratul individual, devenit in timp urat social, iar, din perspectiva istoriei, devenit uratul care poate eutanasia fiinta neamului.
Nu stiu de ce am inceput acest demers. Sunt obosit de rapiditatea cu care trece timpul pe langa mine. Sunt nemultumit de modul haotic si precar in care oamenii se raporteaza la eternitate. Ma nedumereste apetitul in crestere al semenilor mei pentru sistemele care cultiva autosuficienta, exacerbarea balastului individual, viclenia savant insurubata in vasele comunicante ale societatii, absenta orizontului, senzatia ca rasul curat si clar este tot mai mult inlocuit de surasul confuz si inept sau de seriozitatea masluita.
Poate ca aceste ganduri nu au nici o legatura cu realitatea. Sau poate ca au.
Atunci cand lucrurile concrete par a fi piedici asternute de intamplare in calea fericirii omului, ne putem refugia in lumea generoasa a ideilor. Folosind ideile ca vehicul suntem liberi sa avem nostalgia absolutului. Un absolut relativ, pentru ca Marele Absolut nu va putea fi inteles niciodata.
28 Octombrie 2015